Acasă

Detalii

Scris de Dan Gordin

Anul de graţie

       Începe în linişte. Cu o uşoară nemulţumire din partea unui prieten, care mă întreabă – ironic – pe 30 decembrie, după ce revenisem a treia oară din piaţă: „Dar pocnitori mi-ai cumpărat!?“. Dacă aţi uitat, readuc din prezentul oricărui revelion o manifestare plină de civilizaţie care te îndreaptă, fără putinţă de tăgadă, către o concluzie nemuritoare. Această patrie, care ştim prea bine că este muntele şi marea, are – nu doar statistic, ci şi faptic – cel mai mare număr de doctori în petarde pe centimetru pătrat (somităţi laureate în onoare şi-n motiv/care îţi admiră haina şi ţi-o lasă fără tiv – cum ar spune poetul ades etilizat). Are vreo importanţă că mai sunt şi alţi compatrioţi prin preajmă pe care-i putem ajuta dezinteresat să le fie amputat vreun picior nu de la genunchi, ci din gât, de vreme ce ne distrăm? Mai contează că-i scoatem ochiul tovarăşului din copilărie sau că băunitoarea cu sclipici îi şopteşte mâinii posesorului să-şi ia adio de la el? Esenţialul e că ne-am distrat! 

       Această prezenţă comportamentală epuizantă renaşte clipă de clipă din propria cenuşă în săptămâna premergătoare datei de 1 ianuarie. Oamenii sunt veseli, bucuria le transpiră prin tot corpul, iar automatismul veseliei capătă rol academic. De unde ştiu asta? În aceeaşi zi de 30 decembrie, fiecare le spunea tuturor „Sărbători fericite!“. Reflectam, tot cu graţie, printre trecători: „Care sărbători, şefu’, că parcă astea s-au cam zăvârşit niţel de-amu!?“. Să fi fost doar inerţia optimă momentului, faptul că la câte unii Crăciunul durează până la Paşte sau acea „încleiere în propriul trecut“ de care aminteşte Preda?
       În ajun, plecam de la nişte prieteni, după ce discutaserăm 1% din timp despre motorul de tanc şi 99% despre oameni. Unul dintre noi a făcut o asociere extrem de interesantă. Bolile continuă să se manifeste din cauza faptului că încă se mai desfăşoară conflicte armate în diverse zone ale planetei, care nu ţin seamă de sărbători. Dacă toţi alcătuim o singură fiinţă, iar o celulă o ia razna şi mazileşte tot ce-i este în preajmă sau îi stă în cale, e normal ca organismul să sufere tot felul de dureri sau de transformări. Nu o dată m-am gândit la două categorii care sunt complet uitate, exceptându-i pe cei direct implicaţi. Primii sunt cei care-şi petrec sărbătorile pe un pat de spital. Evident, nu-i treaba noastră, dar alcătuim o singură fiinţă. Reiau povestirea SF, pentru ilustrarea celei de-a doua categorii. În ajun, plecam de la nişte prieteni… şi priveam din tramvai ce-i pe stradă, ca să mai ordonez puţin neantul cel plin de farmec. Un stâlp, un om, un coş de gunoi. Am simţit toată „bucuria“ acelui om că sunt sărbători, că-l aşteaptă încă o noapte în frig, şi dacă eventual va primi ceva de pomană, va reuşi să capete motivaţia unui zâmbet! Deja aud un vuiet dinspre codrii şi câmpii: „E karma lui!“. Corect, dar alcătuim o singură fiinţă!
       Dacă tot sar de la una la alta, ca nebunii, cum a spus cândva Sofia Vicoveanca la o „Viaţă a satului“ mult înainte de ’89, să zicem ceva şi despre sateliţii artificiali. Ei sunt eroii concursului „Mesajiada“, prin care valuri-valuri de gânduri frumoase impactează într-un ritm incontrolabil amărăştenia aia de mobil – care a devenit idolul suprem al acestei, de neînţeles, civilizaţii. Plictisit şi obligat să-mi petrec timpul într-un decor anost (v-aţi dat seama că eram la muncă!), mi-am propus ceva util şi sadic: să fac ordine în telefon. Şi-am luat-o de la Adam Babadam, privind cu surprindere cum eram ba la cumpăna dintre ani, dar acum 3 ani, ba la Paştele din 2008, şi dă-i şi luptă! Pe de o parte, mă întrebam: „Sunt înaintea lui 2011 sau în aprilie 2009?“ Pe de altă parte, suprapunerea semnificaţiilor şi a emoţiilor mi-a creat o mare confuzie. Asupra acestor semnificaţii voi reveni la final.
       În aglomeraţia trăirilor acestui ajun a mai apărut şi un film, epocal după opinia mea. Ştiu ce înseamnă să-i ceri unui om timp din viaţa lui pentru o fixaţie de-a ta. Fiind atent asupra acestui aspect, vi-l recomand, fără a spune prea multe despre subiect, deoarece transmite foarte mult, dincolo de faptul că fiecare om poartă cu sine întreaga istorie planetară. A apărut în noiembrie 2007 şi se numeşte „The Man From Earth“.

http://www.imdb.com/title/tt0756683/

       În asemenea cazuri, semnificaţiile înseamnă şi bilanţ. De obicei, apar propunerile şi jurămintele solemne atât faţă de ceilalţi, cât şi faţă de noi înşine. După executarea verbală conştiinciosă a celor o sută de porunci, din clipa următoare ne apucăm şi facem aceleaşi prostii: iar ne certăm, iar ne băgăm înaintea altora, iar fentăm (semenii sau propriul cuvânt), iar suduim, iar ne-mbătăm, iar... Şi aşteptăm să fim din nou buni sau plini de umanitate când o apărea următorul context. De ce se petrec astfel lucrurile? Pentru că aşa fac toţi! Pentru că deja există reflexul. Pentru că s-au făcut studii care explică de-a fir a păr „normalitatea“ acestei abordări. Să nu uit corolarul: „D-aia!“.
       Să nu vă imaginaţi că n-ar fi loc pentru speranţă. Din anul care a trecut, pentru mine două întâmplări au rămas cap de afiş. 
       Prima: O mămică la o intersecţie, cu multe sacoşe pline de cumpărături şi cu un bonus – căruciorul în care era copilul. În acelaşi loc, un grup de 3 tineri cărora le aparţinea (după atitudine şi vocabular) întreaga planetă. Au renunţat într-o secundă la fiţele specifice vârstei şi după un scurt „Vreţi să vă ajutăm, doamnă?“, au trecut la înfăptuire. Am privit scena destul de siderat, în timp ce-mi spuneam că poate n-or să ne arunce chiar toţi pe scările blocului pe noi aştia de c-o generaţie înainte, dacă vom mai prinde pensia.
       A doua: Copilul (un băieţel de vreo 8-9 ani), tăticul şi bătrânica. Probabil bunicuţa ceruse de-o pâine sau cam aşa ceva, că am ratat începutul filmului. Tatăl i-a dat copilului nişte bănuţi, pentru ca el să-i mai aline din durere măicuţei. După ce i-a primit, bătrânica a luat mâna copilului şi i-a sărutat-o! Mie mi s-a oprit respiraţia! „Hait! Dacă asta-i România în care trăiesc, înseamnă că nu e nimic pierdut, ci dimpotrivă!“.
       Pe parcursul unui an, suntem prinşi în aceleaşi activităţi, dar nu simultan, ci în perioade diferite. Doar de Anul nou cam toţi facem acelaşi lucru. (Ceva oarecum asemănător se întâmplă de Paşte, dar au avut grijă nişte băieţi potentaţi să stabilească o distanţă de o săptămână, două sau chiar trei între manifestările aceluiaşi eveniment – la creştini şi la catolici, ca să ai un motiv temeinic pentru a-ţi pierde minţile. De altfel, nu mă obligă nimeni şi nimic să înţeleg absolut tot ce se petrece pe planeta asta, aşa că renunţ să mai îmi pun întrebări. O singură fiinţă, Isus, şi două Învieri! Fabulos!) Ţinând cont de fusul orar, într-un interval de 24 de ore toată populaţia planetei are aceleaşi gânduri. Dincolo de revelaţiile personale care pot apărea accidental şi izolat (majoritatea n-au nici o revelaţie toată viaţa!), e singurul moment din an în care putem face transformări remarcabile în conştiinţă, în spirit şi în natura noastră sau în cea înconjurătoare. Aici am putea lucra puţin, dacă vrem să obţinem şi rezultate. De Anul nou suntem toţi pe aceeaşi lungime de undă.
       Aminteam mai sus că toţi au fost ani de graţie, când le-a venit sorocul. La fel cum au venit, au şi trecut. Ne-au schimbat? Au îmbunătăţit prin ceva produsul Domnului? În cazul în care simţim – cu argumente – că răspunsul este „Da!“, avem pe ce construi. Şi pentru a continua această construcţie, trebuie să răspundem doar întrebărilor: „Ce-am făcut pentru ceilalţi? Ce-am făcut pentru mine?“.
       Habar n-am (şi nici nu pot aproxima) în ce stadiu sunteţi fiecare. Vă doresc mai mult decât vă doriţi fiecare!
       Cel puţin în privinţa mea, vreau să cred că în acest an voi primi ajutor, de la prietenii nevăzuţi şi de la cei cunoscuţi, pentru a fi graţiat de propria prostie!
       De-abia acum îmi pot permite să scriu urarea, pentru că sigur o veţi percepe în adevăratul sens, fiind scoasă de sub aureola truismului:

       La Mulţi Ani tuturor!

Dan GORDIN
2 ianuarie 2011