Piatra, Sabia şi Marele Făurar

Într-o după amiază de vară, pe cărarea şerpuită, plină de colb şi pietre, care urca dealul şi se pierdea după coama acestuia un călător, îmbrăcat în haine de drumeţie de culoarea cenuşie, cu ghete din piele moale uşoare, dar rezistente, cu o haină cu glugă ţuguiată, cu părul alb-cenuşiu ce-i cădea pe umeri, cu barbă lungă, cu ochi verzi, iscoditori, cu un nas lung, dar ce trădează fermitate, ţinând în mâna stânga un toiag şi pe umărul drept un sac legat la gură, stă şi sfredeleşte cu privirea zarea. Caută ceva anume. Aşteaptă un semn...

Într-un târziu, se hotărăşte şi porneşte mai departe, urmând direcţia indicată de potecă. Poteca acum coboară dealul şi se pierde în zare, tăind pădurea din vale în două. Este teribil de linişte; o linişte încremenită, de parcă întreaga natură şi fiinţa îşi ţin răsuflarea şi aşteaptă să se întâmple ceva. La un moment dat, aproape de lizieră pădurii din dreapta sa, călătorul vede cu coada ochiului cum o piatră se desprinde din panta acelui deal şi se rostogoleşte la vale. Se opreşte brusc. A recunoscut piatra şi felul în care s-a rostogolit. Se lasă pe genunchiul stâng, sprijinindu-se în toiag. Cu mâna dreaptă se reazemă de piciorul celălalt şi mijeşte ochii pregătit, în stare de alertă. El ştie că a găsit ce căuta, pentru că este stăpânul celor şapte talismane şi are un dar aparte: vede şi aude lucruri pe care alţii nu pot să le vadă sau să le audă.

Timpul trece. „Căutătorul“, fiindcă aşa se numesc cei ca el, aşteaptă în aceeaşi poziţie privind piatră. E o piatră deosebită, aproape cubică, neagră, cu irizaţii alb-roşietice, imperfect şlefuită. Soarele începe să coboare spre asfinţit, aruncând văpăi roşii-portocalii în urma sa, ca o trenă. Se apropie momentul aşteptat. Piatra începe să se mişte, agitându-se, răsucindu-se, umflându-se, învârtindu-se din ce în ce mai repede, până când în locul ei apăru un piticuţ cu barbă lungă, albă, legată cu o fundă verde. Pe cap purta un fes ţuguiat; o tunică verde închisă până sub gât îi scotea în evidenţă trupul mic, dar vânjos. Avea faţa rotundă, rozalie. Ochii, de un verde smarald, erau jucăuşi şi foarte şireţi, nasul coroiat îţi spunea „ai grijă că te miros“, iar la gât îi atârna de un lanţ o amuletă în formă de trifoi cu patru foi, care avea încrustate trei pietre nestemate: una roşie, una albă şi una neagră. Dar lucrul cel mai interesant era cartea imensă pe care o purta în braţe şi pe care o ascundea cu mare grijă.

Căutătorul nostru aşteptă o clipă apoi, fără să privească în ochii piticului – căci pe loc picai într-un somn adânc dacă-i priveai – îl salută cu mult respect şi adâncă preţuire:

- Bună seara, Mărite Făurar!

Piticul se întoarce brusc şi priveşte încruntat spre Căutător. Apoi, văzând plecăciunea adâncă şi plină de smerenie, îi răspunse la rândul său:

- Bună seara, Căutătorule. Ce vânt te aduce în aceste locuri? Sau te-ai rătăcit cumva ?

- De rătăcit, nu m-am rătăcit, căci pe tine te caut!

- Şi ce doreşti de la mine? întrebă Făurarul.

- Am venit să te rog să mă ajuţi, fiindcă tu ştii cel mai bine secretele Pietrei.

- Asta aşa este. Dar ştii că nimic nu este degeaba!

- Da, ştiu, răspunse Căutătorul la rândul său cu un glas ferm şi de neclintit. Vreau să-mi spui cum poate Sabia să străpungă Piatra ?

- Aha, deci vrei Cheia Tainei! Ei, pentru asta însă trebuie să-mi răspunzi la o întrebare. Dacă vei şti răspunsul, îţi voi da Cheia! Dacă însă nu vei şti răspunsul, va trebui să te transform în piatră, să trăieşti mulţi, foarte mulţi ani până vei desăvârşi piatra ca să-ţi răscumperi viaţa . Deci, ce zici, te învoieşti ?

- Da, răspunse Căutătorul neclintit în hotărârea sa.

- Aşa, deci. Atunci vreau să-mi spui cine este TATĂL tău?

Căutătorul stă pe gânduri. Nu se grăbeşte defel. Ştie cât de viclean este Marele Făurar şi că de răspunsul său depinde Marea sa Operă. Apoi, cu foarte mare grijă şi alegându-şi cu atenţie cuvintele, răspunse:

- Tatăl meu este cel ce ţine focul mereu aprins în cămara inimii mele şi în faţa căruia mă închin.

- Înţelept răspuns ai dat, Căutătorule, răspunse Marele Făurar. Şi pentru că rar îmi este dat să întâlnesc un stăpân al celor şapte talismane, îţi voi da răspunsul.

- Ca Sabia să străpungă Piatra, trebuie să cobori în grota din măruntaiele Pământului. Acolo vei folosi Focul cel Viu şi Apa cea Pură. Ai mare grijă însă cum la mânuieşti. Focul nu trebuie să fie nici prea cald, nici prea rece; apa nici prea lichidă, nici prea solidă. Să măsori cu chibzuinţă şi pe deasupra trebuie să mai pui „trei grăunţe de esenţă“ din esenţa închisă în Trupul tău. Apoi aştepţi trei zile şi trei nopţi, până când sabia va avea la capătul ei încrustate pe mânerul auriu trei pietre: una roşie, una albă şi una neagră.

Apoi, înainte de a străpunge piatra, roagă-te TATĂLUI tău şi dăruieşte-i lucrarea ta! Dacă eşti cu adevărat în sufletul tău un stăpân al celor şapte talismane, atunci lucrarea ta va fi împlinită şi vei putea părăsi Tărâmul Pietrei.

Şi, fără să mai aştepte, Marele Făurar se întoarse şi porni agale către pădure. Căutătorul se ridică şi spuse :

- Mergi sănătos, Mare Făurar şi zilele să-ţi fie pline!

Marele Făurar se opri. Se întoarse şi spuse cu o nemaiîntâlnită blândeţe pentru un Mare Făurar:

- Îţi mulţumesc, fiul meu! Sunt mândru de tine! Spune-i TATĂLUI tău că acum mi-am îndeplinit menirea. I-am dăruit sufletul, cu tot ce aveam mai bun şi mai de preţ în el. Căci nu-i altă bucurie mai mare decât aceea în care Piatra devine OM.

Sonia CĂPITANU