Universul şi Numerele

Desigur că, încă de la început, ne putem întreba ce legătură ar putea fi între Univers şi Numere. Ei bine, există o legătură şi încă una foarte profundă.

Studierea numerelor are două aspecte: unul exoteric – adică studiul cantitativ al numerelor şi care alcătuieşte corpul Matematicii actuale, cea predată în şcoli; şi alta ezoterică – adică studiul calitativ al numerelor, făcând obiectul Aritmozofiei, cea predată în centrele de iniţiere din antichitate.

O altă distincţie foarte importantă este caracterul acestor numere. Este imperios necesar să nu confundăm Numerele, care sunt „sufletul“, samanta, cu Cifrele, care reprezintă veşmintele acestora. Spre exemplu: un om pe nume X, dimineaţa se îmbracă în haine de serviciu; când revine acasă după program se schimbă în haine comode de casă, iar seara – în ţinută elegantă – merge la operă. Când în sfârşit se bagă în pat, este îmbrăcat în pijama. Indiferent ce ţinută ar îmbrăca, pe omul nostru tot domnul X îl va chema şi va avea acelaşi corp pe toată durata zilei. Aşadar acelaşi lucru se întâmplă şi cu Numerele şi Cifrele

Aritmozofia este deci ştiinţa numerelor şi se ocupă de simbolistica lor, de funcţiile lor metafizice şi de operaţiile matematice ce se pot efectua cu ele. Aici nu este vorba de o invenţie oarecare, de speculaţii sau imaginaţia unor fantezişti, ci de o adevărată filozofie, un vast curent în care se împletesc, la origine, patru mari surse distincte, şi anume:

1. - cea a filozofiei greceşti, formată din doctrinele lui Pitagora şi ale lui Platon despre numerele ideale;

2. - cea a Gnozei, care stabileşte o corespondenţa între cifre şi litere;

3. - cea a Cabalei, cu concepţia Arborelui Sefirotic, a celor zece numere considerate ca fiind emanaţiile Ain Soph-ului (Dumnezeu cel Ascuns);

4. - cea a Creştinismului, cuprinzând atât numeraţia fantastică a Sfantului Ioan din Apocalipsa, cât şi întreaga exegeză despre „numerele misterioase“, făcută de Sfântul Augustin şi de ceilalţi Părinţi ai Bisericii.

În sec. al VI-lea î.e.n, Pitagora ridică matematica la rang de sacerdoţiu. Ideea fundamentală pe care se baza întreaga filozofie a şcolii pitagoreice era teoria Numărului-Idee - sau număr pur. Antichitatea a aflat de la ei despre caracterul feminin al numerelor pare şi al liniei orizontale, precum şi despre caracterul masculin al numerele impare şi linia verticală. Tot pitagoreicii erau cei care în jurământul lor iniţiatic invocau acel tetractys, adică ansamblul primelor patru elemente ca imagine a perfecţiunii şi a totalului 10. Tot ei au demonstrat raporturile de armonie între numere, elemente, zei, planete şi note muzicale.

Gnoza şi Cabala vor dezvolta arta combinatorie, denumită ghematria, utilizând atât numerele, cât şi cuvintele. În accepţiunea lor, cuvintele pot fi apreciate în funcţie de valoarea lor numerică. Astfel, la Greci, Christos fiind considerat alfa şi omega, el devine pentru ei 801, unde în sistemul lor alfabetico-numeral alfa este notat cu 1 şi omega cu 800. Pe mai multe papirusuri ale gnosticilor, sigla 99 este reprezentarea numerică a cuvântului Amin (A=1, M=40, I=8, N=50). În Cabala fiecare literă are o triplă semnificaţie: un semn grafic, un număr de ordine pe care litera îl ocupa în alfabet şi o idee. Combinarea literelor ebraice înseamnă a combina numere şi idei (de aici crearea Tarotului). Fiecare literă este o putere şi este legată mai mult sau mai puţin de forţele creatoare ale Universului. Fiecare literă prezintă nişte corespondenţe cu numele divine şi cu ierarhiile cereşti.

În cazul creştinismului primitiv, Sf. Augustin justifica teologia aritmetică astfel: „A nu cunoaşte sensul numerelor, înseamnă a risca să nu înţelegi o grămadă de lucruri notate în mod figurat în Scriptură. Un spirit elevat nu va accepta cu uşurinţă să nu înţeleagă motivul celor patruzeci de zile de post ale lui Moise, ale lui Ilie sau ale Domnului Nostru însuşi. Soluţia cerută de acest mister nu se va putea obţine decât reflectând asupra numărului exprimat.“ Numeroşi Părinţi ai Bisercii – printre care Sf. Ambrozie şi Sf. Ieronim - au scris pagini importante legate de numerele sacre.

Louis-Claude de Saint-Martin spunea: „Dar niciodată numărul nu poate fi luat drept o fiinţă. Astfel, în orice fiinţă spirituală putem recunoaşte: 1. fiinţa; 2. numărul ei; 3. acţiunea; 4. lucrarea ei. (...) Toate fiinţele temporale au două numere, unul pentru existenţă, celălalt pentru acţiune. Cu cel de-al doilea număr, ele operează această reacţie universală pe care o observăm pretutindeni şi care este inferioară existenţei, ceea ce se poate demonstra de la particular la universal.“

Estimarea calităţilor metafizice ale numerelor a evoluat de-a lungul timpului, aşa încât ele au semnificaţii şi înţelegeri din ce în ce mai profunde şi complexe. Un exemplu în acest sens ar fi interpretarea numărului 6. Acest număr este considerat primul număr perfect, adică numărul ale cărui părţi alicote sunt egale cu valoarea lui absolută (6 : 6=1, 6 : 2=3, 6 : 3=2, 1+2+3=6). Pitagoreicii l-au numit teleios (complet) şi gamos (nupţial); l-au consacrat Afroditei, deoarece era produsul lui 2 x 3, iar această înmulţire între feminin şi masculin simboliza actul sexual. Gnosticii l-au numit episemos (remarcabilul) şi l-au identificat cu Christos, deoarece în greacă numele Iesous are şase litere. Clement din Alexandria interpretează Schimbarea la faţă a lui Isus pe muntele Tabor că pe un 6 devenit 7, iar apoi 8. Astfel, pretutindeni 6 este numărul lucrării – fie că e vorba de lucrarea de mântuire, de lucrarea carnală sau de crearea lumii.

În ultima perioadă, când astronomia, fizica, matematica şi ingineria au făcut salturi majore, Sir Martin Rees, profesor la universitatea Cambridge, deţinătorul titlului „Astronomer Royal“, membru al Societăţii Regale şi al Academiei de Ştiinţe din Statele Unite, unul din cei mai mari cosmologi ai zilelor noastre, descrie aceste numere în cartea sa intitulată „Doar şase numere - Forţele Fundamentale care Modelează Universul“ astfel:

«Această carte descrie şase numere care par acum a fi deosebit de semnificative. Două dintre ele se referă la forţele fundamentale; două stabilesc dimensiunea şi structura generală a universului nostru şi precizează dacă el va continua să existe veşnic; alte două caracterizează proprietăţile spaţiului însuşi:

· Cosmosul este atât de extins pentru că există în natură un număr N, de o importanţă crucială, extrem de mare, egal cu 1 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000. Acest număr măsoară intensitatea forţelor electrice care menţin împreună atomii, împărţită la forţa de gravitaţie dintre ei. Dacă N ar fi avut cu câteva zerouri mai puţin, n-ar fi putut exista decât un univers în miniatură, cu viaţă scurtă; nici o fiinţă n-ar fi putut creşte mai mare decât o insectă, şi nu ar fi existat suficient timp pentru evoluţia biologică.

· Un alt număr, ε, a cărui valoare este 0,007, arată cât de puternic sunt legate între ele nucleele atomilor şi cum s-au format toţi atomii de pe Pământ. Valoarea sa reglează energia emisă de Soare şi, mai precis, modul în care are loc transmutaţia hidrogenului primitiv în stele în toţi atomii tabelului periodic. Carbonul şi oxigenul sunt larg răspândite, iar aurul şi uraniul sunt rare, tocmai din cauza celor ce se întâmplă în stele. Dacă ε ar fi fost 0,006 sau 0,008, s-ar fi putut să nu existăm.

· Numărul cosmic Ω (omega) măsoară cantitatea de materie din universul nostru - galaxii, gaz rarefiat şi „materie întunecată“. Ω indică importanţa relativă a gravitaţiei şi a energiei de expansiune în univers. Dacă acest raport ar fi fost mult mai mare decât o valoare „critică“ particulară, universul ar fi colapsat cu mult timp în urmă; dacă Ω ar fi fost mult prea mic, galaxiile şi stelele nu s-ar fi putut forma. Viteza de expansiune iniţială pare să fi fost reglată foarte fin.

· Măsurarea celui de-al patrulea număr, λ (lambda), a fost cea mai mare noutate ştiinţifică a anului 1998. O nouă forţă nebănuită – „antigravitaţia“ cosmică - guvernează expansiunea universului, deşi nu are efecte vizibile la o scară mai mică decât câteva miliarde de ani-lumină. Ea ar putea domina gravitaţia şi alte forţe, dacă universul ar fi mai întunecat şi mai gol. Din fericire pentru noi (şi spre surpriza teoreticienilor), λ este un număr foarte mic. Altfel, efectul său ar fi oprit formarea galaxiilor şi a stelelor, iar evoluţia cosmică s-ar fi blocat chiar înainte de a începe.

· Sursele tuturor formaţiunilor cosmice – stele, galaxii şi roiuri de galaxii - au fost înscrise în Big Bang. Structura universului nostru depinde de un număr, Q, care reprezintă raportul a doua energii fundamentale şi care are valoarea de aproximativ 1/100.000. Dacă Q ar fi mai mic, universul ar fi inert şi fără structură; dacă Q ar fi mai mare, universul ar fi un spaţiu violent, dominat de mari găuri negre, în care nu ar putea supravieţui nici o stea şi nici un sistem solar.

· Al şaselea număr crucial este cunoscut de secole, dar este privit acum într-o nouă perspectivă. El reprezintă numărul de dimensiuni spaţiale ale lumii noastre D, şi este egal cu trei. Viaţa nu ar fi putut exista dacă D ar fi fost egal cu doi sau patru. Timpul este cea de-a patra dimensiune, dar el e diferit de celelalte prin faptul că are o săgeată proprie: ne „mişcăm“ numai spre viitor. În apropierea găurilor negre spaţiul este deformat astfel încât lumina se propagă în cerc, iar timpul stă pe loc. În plus, aproape de momentul Big Bang-ului, şi de asemenea la scară microscopică, spaţiul poate dezvălui structura sa universală profundă: vibraţii şi armonice ale obiectelor numite corzi, într-un spaţiu cu zece dimensiuni.

Aceste şase numere constituie o „reţetă“ pentru construirea unui univers. Mai mult, rezultatul depinde de valorile lor: dacă oricare dintre ele ar fi fost „neacordat“, nu ar fi existat nici stele şi nici viaţă. Este acesta un reglaj sau o simplă coincidenţă ? Sau este prevederea unui Creator binefăcător?»

În lumina acestor lucruri şi dacă cei patru stâlpi ai Gnozei sunt: Arta (cea obiectivă, arta Regală a Naturii, care se bazează pe Legea lui Şapte, lege ce pune ordine în tot ceea ce este creat); Religia (o religie ştiinţifică, unică şi cosmică; Religia primordială al cărei principiu este acela de a „relega“, de întoarcere la punctul originar); Ştiinţa (ştiinţă pură, cea a Marii Opere, cea a alchimiştilor medievali, a lui Paracelsus sau a lui Pavel din Tars, cea a lui Iisus sau a lui Moise, adică o ştiinţă religioasă); Filosofia (cea care implică o direcţie, o orientare, o învăţătură dirijată întotdeauna spre Conştiinţa fiinţei umane, care îl invită pe om la reflexie conştientă, prin intermediul căreia să descoperim divinul care există în fiecare creatură umană), construirea unui univers nu înseamnă de fapt procesul Creaţiei în adevăratul sens al cuvântului, bazat pe Ştiinţă pură ridicată la rang de Artă Regală a Naturii, având ca baza Legea lui Şapte şi care ne învaţă şi ne deschide o poartă, o cale de întoarcere spre Conştiinţa divină din noi, spre punctul originar de emanaţie?

Răspunsul este undeva acolo, în fiecare din noi şi în afara noastră. Rămâne să decidem singuri şi pentru noi înşine, ascultându-ne Conştiinţa, care este acest răspuns!

Sonia CĂPITANU