Clinchet din spaţiu

Clinchet din spaţiu

De când a fost scris acest text, istoria şi-a văzut de drum. Cel mai semnificativ eveniment îl constituie valul apariţiilor din Anglia, în august 2009. Subiectul a rămas aşadar în actualitate. Am apelat la bunăvoinţa celui care l-a comis (îi rămân îndatorat, deoarece a trecut discret pe lângă drepturile de autor!), pentru a readuce în memoria cititorilor un fapt care a răsturnat binişor concepţiile de ordin religios. Vă rog să-l consideraţi o introducere la următoarele texte din această rubrică.

                Anul 2008 este cu totul special şi va rămâne în istorie pentru că a oficializat accesul la visare, iar anunţul nu a fost făcut de căpitanul echipei de şotron din cartier.
             Mai exact, faptul a avut loc la data de 14 mai 2008. Aparent, toate sunt la locul lor, ca şi mersul lumii. Să fie oare ziua naţională a minusculului şi imberbului trib Wuzumaka, din Pacificul de Sud, pe care nu l-a întâlnit Thor Heyerdahl pentru că tocmai atunci nu-i răspundea la comenzi cârma lui Kon-Tiki? Soarele îşi vede liniştit de ale lui, bronzând gândacii din blocuri; protozoarele aşijderea, se soresc; frunzele cântă prin arcuşul vântului, speciile în general respectă regulile elegante ale lanţului trofic, mâncându-se una pe alta, ca de obicei (trestiile gânditoare la serviciu, tot ca de obicei)... DAR Vaticanul nu doarme! Are tolba plină de secrete pe care le păstrează cu străşnicie (sfinţenia s-a cam scorojit) de sute de ani şi e în stare să mazilească orice muscă trece neautorizată prin bibliotecă, dacă există riscul de a şterpeli întâmplător orice informaţie, indiferent cât de importantă ar fi ea. Musca, evident!
             Pentru a ne da seama de bizareria celor întâmplate (greu de crezut că s-a hotărât la cel mai înalt nivel, în frunte cu Papa, ceva de genul „Hai să înnebunim toţi pe 14 mai şi să facem declaraţii deocheate!“), iată un mic antreu!
             Am avut ocazia să cunosc un bărbătuş care aşteaptă de 37 de ani o confirmare venită din partea oficialităţilor şi chiar se întreba dacă asta se va petrece în timpul vieţii lui sau oricând în viitor. Să vină însă câtă vreme n-a ajuns la vârsta a patra, chiar din partea celei mai importante instituţii religioase, înseamnă un extaz perpetuu pentru bietul muritor. L-am amintit deoarece ca el sunt mulţi alţii care au visat în tăcere, au sperat în surdină şi au crezut cu încăpăţânare că nu sunt complet nebuni!

             În limitele româneşti ale planetei au fost publicate peste 150 de titluri, cel puţin 140 găsindu-se acasă la maniacul care tronează câteva rânduri mai sus. Amintesc o parte din ele şi sunt foarte selectiv. Suspansul a luat sfârşit, dar răufăcătorul n-a fost prins încă. Le-am ordonat după criteriul cronologic. Frank Edwards – „Farfuriile zburătoare – o chestiune serioasă“, 1966; Ion Hobana & Julien Weverbergh – „OZN – O sfidare pentru raţiunea umană“, 1971; James Allen Hynek – „Experienţa OZN“, 1972; Florin Gheorghiţă: „OZN – O problemă modernă“, 1973; Donald Keyhoe – „Străini veniţi din spaţiu“, 1973; John A. Keel – „Profeţiile Omului-Molie“, 1975; Raymond E. Fowler – „Cazul Andreasson“, 1979; Jacques Vallée – „Alte dimensiuni“; 1988; Milton William Cooper – „Societăţi secrete“, 1991; Timothy Good – „Ei sunt aici“, 1991, 1993; Mark Davenport – „OZN – Vizitatori din timp“, 1992; Jean Sider – „Contacte supraterestre“, 1994, 1995; Stanton T. Friedman – „Majestic 12“, 1996; Col. Philip J. Corso & William J. Birnes – „După Roswell“, 1997; Nick Pope – „Ceruri deschise, minţi încuiate“, 2000.
             Aţi obosit? Perfect! Despre câteva lucrări voi da şi detalii, că românul nu face niciodată treaba pe jumătate! (Bineînţeles că-i am în vedere pe românii din alte sisteme galactice; ăştia de aici sunt atât de inteligenţi, încât preferă să gândească tot timpul şi nu muncesc nici când îi plăteşti).
             Unii dintre ei şi-au dedicat întreaga viaţă cercetărilor privitoare la acest fenomen. Alţii şi-au riscat viaţa (Morris K. Jessup şi Frank Edwards, care au murit prematur şi în condiţii dubioase) pentru a demonstra realitatea faptelor scrise. Mult timp aceste sacrificii au fost inutile. (Cine-şi mai dă viaţa astăzi pentru ca semenii lui să ştie pe ce lume se află?). Guvernele nu recunoşteau nimic. Specialiştilor, de multe ori somităţi în domeniile lor (astronomi, fizicieni, piloţi cu mii de ore de zbor la activ, militari), li se punea în vedere să renunţe la declaraţiile pentru presă, chiar şi la abordarea întâmplării cu prietenii sau rudele apropiate, altfel ori vor fi discreditaţi şi-şi luau adio de la carieră („Bine, dar am văzut şi aparatele au măsurat deviaţii!“, „Te-ai înşelat!“, „Acestea sunt diagramele!“, „Dă-le încoace! Uită-le! N-AI VĂZUT NIMIC!“), ori exista ameninţarea directă că s-ar putea ca ei sau familiile lor să păţească ceva.

             Există aşadar jurnalişti oneşti (Edwards), scriitori dedicaţi (Hobana, Gheorghiţă, Sider), oameni de ştiinţă renumiţi (Hynek, Vallée, Friedman, Fowler), reprezentanţi cu greutate ai forţelor armate (Keyhoe, Corso) şi ai guvernului (Pope), ale căror declaraţii nu sunt o joacă de copii.
             Câteva detalii de reţinut. Hynek împarte experienţa OZN în trei categorii: „1. Întâlniri de aproape de primul tip (de gradul I), în care obiectul este văzut din apropiere, dar nu există interacţiune cu mediul. 2. Întâlniri de gradul II, asemănătoare primelor, dar în care apar efecte fizice asupra materiei vii sau moarte. 3. Întâlniri de gradul III, în care sunt prezenţi şi extratereştri în sau lângă OZN“ (pp 45-46). De aici a apărut şi titlul filmului lui Spielberg. De altfel, Hynek a fost unul dintre consultanţii ştiinţifici şi chiar apare într-un cadru de câteva secunde. Ulterior sistemul a mai cuprins întâlnirile de gradul IV şi pe cele de gradul V.
             Friedman a făcut publică o gaşcă de băieţi – guvernanţi şi militari, incluzându-l şi pe preşedinte – care după prăbuşirea de la Roswell din iulie 1947 a tras toate sforile posibile pentru ca despre existenţa acestui fenomen să se ştie cât mai nimic! Gheorghiţă relatează, printre altele, încercarea concernului canadian AVRO de a construi prin anii ’50 un vehicul lenticular, sortită unui eşec impecabil. Fowler dezvăluie experienţa - desfăşurată de-a lungul a zeci de ani - unei doamne referitoare la extratereştri. Pope, prezent în guvernul britanic într-o perioadă recentă, arată care sunt modalităţile de boicotare a informaţiilor pe care e mai bine să nu le ştie prostimea.
             În sfârşit, colonelul Corso afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că unele tehnologii implementate începând din deceniile 7-8 au fost obţinute graţie unor artefacte recuperate din navele extraterestre prăbuşite. Aici intrând fibra optică şi computerele. Nu mai amintesc valul observaţiilor din 1991 din Belgia şi nici Raportul „Cometa“, publicat în Franţa în 1999.
             Avem o imagine stilizată a ultimilor 60 de ani.

             Domnul José Gabriel Funes, Directorul Observatorului de la Vatican, declara pe 14 mai 2008 în „Osservatore Romano“ următoarele: „Putem crede concomitent că există Dumnezeu şi extratereştri“, într-un articol intitulat „Fratele meu extraterestrul“! Ei, nu zău? Aşa, tam-nesam? Asta n-ar fi fost nimic, dar ecoul afirmaţiei s-a făcut simţit imediat la NASA, care în aceeaşi zi a organizat o conferinţă de presă extraordinară.
            Să nu fim naivi. Toată această dozare a informaţiei este o acţiune concertată, pentru sensibilizarea opiniei publice. Vă închipuiţi că NASA habar n-are de Vatican şi viţăvercea? Sau că Funes mai rămânea în post dacă s-ar fi considerat că a călcat în străchini? Presa a primit şi ea dispoziţii clare, inclusiv la noi, că nu degeaba au fost băgaţi în faţă Prunariu şi alte nume sonore şi competente, cu rezultate pozitive şi cu bun-simţ, dealtfel.
            Destui nu dau două parale pe subiect. „Astea-s prostii, domnule!“. 3 oameni deja alcătuiesc o mulţime din care putem extrage susţinătorul (fanul, credulul), năucul (abulicul, indiferentul) şi adversarul (detractorul, reprezentantul oficial). 3 sau aproape 7 miliarde nu înseamnă vreo schimbare de algoritm. Celor care-şi vor manifesta uşoara nedumerire privitoare la prezenţa acestui subiect într-o revistă cu altă destinaţie, promit că le voi pune o vorbă bună ca să fie trecuţi din nou la grupa mică!
           Ce constatăm? Cu toate că suntem contemporanii unui eveniment incredibil, nu există nici o reacţie. Nu mă miră prea tare. Dacă azi ar apărea Isus într-un loc public, întâi ar fi legitimat (dacă are cu ce!), apoi i s-ar cere să meargă pe apă, ca să demonstreze că-i el. Credeţi că şi-ar face noi prozeliţi? Fiecare s-ar duce acasă după spectacol, lăudându-se cu ce a văzut! La acest nivel defilăm. Încă mai am însă convingerea că ne vom reveni. Presupun că vom prefera până la urmă cunoaşterea, simplei curiozităţi.
            Acelora ce se pregătesc să mă acuze c-aş fi ateu sau şi mai dihai, eretic, le dau un pont. Acest text a fost scris ascultând o singură piesă: Denean – „Angels Calling Me“, de pe albumul „The Weaving“ din 1993.
            Dacă vroiam să respect melodrama unui film indian sau stilul bombastic al unui articol de fond mobilizator, aş fi recitat-o pe aia cu „Ce fericire! Nu suntem singuri!“. Cum am înlocuit levitaţia cu un alt sport, capacele – care mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ – acum pot spune un singur lucru. Fiind ţinut la distanţă de cuptor ca să nu-i ştiu reglajul, nu pot fi sigur când va fi gata budinca, dar ni se pregăteşte ceva!