Prismele imaginaţiei

             La sugestia cititorilor, vom încropi şi un roman SF cu acest titlu, care va concura foarte strâns Enciclopedia Britanică în dimensiuni; deocamdată ne vom rezuma la câţiva factori care ne stimulează maturizarea. Când veţi afla cum se insinuează această maturitate în „globulele“ cinstit colorate ale ADN-ului, vă rog să m-anunţaţi şi pe mine!
            Iată ce ne dă bineţe, odată cu trecerea anilor (scoatem de aici o interdisciplinaritate, de n-a văzut nici încreţitul bunic al munţilor Carpaţi – de încreţire şi ei!):
            1. Ticurile
            Care, după cum am fost învăţaţi la şcoală, sunt de trei feluri. Felul întâi: fizice. În prima parte a unei caricaturi de odinioară, figura un domn cu encefalul sprijinit pe degetul arătător. În a doua, degetul îi ieşise prin cealaltă tâmplă. Aşa merg lucrurile când îţi suflă vântul printre urechi. Felul doi: verbale. „Ce gol a dat ăla!“. Felul trei: profesionale. Cel mai drăgălaş tic al meu – numărul lor depaşeşte mărimea Dunării la vărsare, ca să nu vă mai simţiţi vinovaţi – este să merg la muncă. Ai nevoie de imaginaţie, nu glumă, ca să faci pe plac fiecăreia dintre aceste „nevinovăţii“, zilnic. Antidot: noutatea. E musai ca aceasta să fie prezentă, dacă vrem să evităm repetarea în neştire a aceloraşi propoziţii, numai pentru că ne place cum sună oricare din ele, fiind o gaselniţă la purtător.
            2. Ipohondria
            De un singur fel (tot de la şcoală – cea a primei internări, zic). Nefiind un regn belicos, se manifestă ca un animal domestic. O putem boteza folosind nume autohtone sau latineşti. Aici imaginaţia devine chiar neîncăpătoare,
dacă-mi permiteţi! Este, de altfel, singura profesiune de credinţă căreia îi acordăm o rentă viageră, până când debitorul se face nevăzut. Antidot: sănătatea. Ei, nu cea virală, ci sănătatea normală!
            3. Suprasuficienţa
            De infinite feluri. N-aţi întâlnit niciodată înzestratul-etalon care să se opintească din răsputeri o viaţă întreagă să pară ceea ce nu va putea deveni nici la sfârşitul veacurilor? Cât efort, ce improvizaţie! În acest surogat al personalităţii, imaginaţia devine de-a dreptul stihinică! Se învaţă ceas de ceas, clipă de clipă, în intimitate, citind de zor „Limbajul ochirii“ şi „Limbajul cerutului“. Se experimentează când ai public (minim o faptură care să-ţi înţeleagă zbuciumul!). Când n-o găseşti, e recomandabil să cauţi prin sertare neurolepticele, dacă tot ai devenit coleg de cameră cu ele. Antidot: modestia. Absolut necesară, dacă vrem să nu ramânem singuri.
            4. Descripţionismul
            Doar de două feluri. a) Oarecum intelectual. Genul de oameni care vorbesc o zi fără să spună nimic (ştirişti, politicieni, analişti etc.), reuşind să capteze însă atenţia auditoriului – vizibil de calitate. Singurul caz în care imaginaţia, teoretic, ar da roade! b) Parazitar. Grohonimele unora dintre piesele muzicale româneşti ale ultimilor ani. Angelicul vecin sau colegul de birou, care vine la tine cu balastul lui emoţional, pe care ţi-l trânteşte în braţe fără a-ţi oferi şi putinţa de a spăla geamul cu lacrimile lui. Aceşti mâncători de timp au un ţel predefinit genetic: vorbăria fără ţel. Antidot: sinteza. Inutil să vă gândiţi la sinteza clorofilei!
            5. Stresul
            Împărţit azi doar în patru puncte aproape cardinale. a) Cel datorat reflecţiei inteligenţei celorlalţi. Din cauză că nu ne convine să reflectăm neantul, devenim stresaţi. b) Cel datorat speciei de galinaceu a vecinului. Avea dreptate Moromete: „Le făcusem pe toate, şi mai rămăsese gardul!“. c) Cel datorat temperaturilor prea mari sau celor prea scăzute. d) Cel datorat lipsei spaţiului tipografic. Poate şuşotim altădată despre întregirea pomelnicului. Antidot: bucuria nemotivată. Eventuala lipsa de încredere în proaspăta sintagmă nu face altceva decât să mă îmbărbăteze. Eu am trăit-o!
            După această teorie radioasă, a venit clipa să punem lucrurile la punct. Observăm că imaginaţia este destul de primitivă, comparând-o cu civilizaţia înaintemergătoare pe care o prospectăm. Regăsim în ea stimulul ideal nu doar al maturizării, ci al unei îmbătrâniri – în sensul decrepitudinii, nu al înţelepciunii – premature. Ca s-o spunem pe şleau: imaginaţia nu foloseşte la nimic. Vizualizarea – cu care ar putea fi confundată – este o altă istorie.
           Cele 5 cuvinte alese la întâmplare semnifică euri de împrumut, manifestate când şi când preţ de o secundă. Ele nu reprezintă nici potenţialitatea, nici existenţa noastră.
           Odată, un copil a spus: „Visul este privirea de pe cealaltă parte a ochiului".