Noi ai cui suntem?

Noi ai cui suntem?

Partea întâi – Omul

              Am fi mai aproape de adevăr dacă am spune: ai cui credem că suntem?
             Răsfoind istoria patriei, ai memoriei neamului românesc! Îndoi-m-aş! Istoricul ne ademeneşte cu ceea ce a studiat şi el prin cronici – mai mult n-are de unde scoate, c-ar fi nişte poante sau bancuri de salon extrem de reuşite – acestea fiind însă doar o parte a realităţii. Ai lu’ mama şi ai lu’ tata? Poate. Alegerea a fost reciprocă şi în general ideală. Nu întotdeauna şi avantajoasă pentru părţile implicate (a se vedea biografia lui Marvin Gaye).
             Ai momentului? Oarecum. Din „fericire“, nimeni nu e prezent în prezent. Argumentul? Dacă încerci să-ţi aminteşti ce-ai făcut la data de din anul Domnului, memoria ţi se comportă la fel ca o varză murată stricată. Nu mai ai ce culege. Ştii cu o aproximaţie unduitoare ce s-a întâmplat la aniversarea ta, dar doar cea de anul trecut, că pe urmă năvălesc ceţurile londoneze. Intervenţia lui Heisenberg aici ar fi o cireaşă aleatoare pe un tort nedeterminat! Poţi afirma clar şi răspicat cine eşti când nu ştii nici măcar ce ai făcut din, cu sau la viaţa ta?
             Ai bisericii ortodoxe române? Ne-a înfiat biserica şi nu mi-aţi spus şi mie?! Şi atunci de ce mai lăsăm bani şi pentru un amărât de acatist, ca să nu amintesc de căsătorii, botezuri, pomeni şi toate celelalte din cauza cărora pomenim atât de des biserica şi toată şleahta ei? De popi! Că banii n-ajung la Dumnezeu, îi păstrează tovarăşul popă! Pe călugări şi pe pustnici îi trec la băieţii buni.
             Ai patronului? Doar în cazul în care ne-am angajat la ferma „Handicapaţi cu ziua“! Nu recunosc toţi căluşul mental care se gudură zglobiu printre rândurile contractului de pe urma căruia mulţi sunt terminaţi înainte de a afla ce-i aia perioadă nedeterminată. (Anarhiştii sunt rugaţi să-şi oprească superbul dans al ielelor datorat bucuriei nemărginite că le-ar susţine lenea „ăsta care ia uite ce scrie el aici!“. Mai întâi, există dtt pentru parazitism. Apoi, îi rog să recitească un text în care se vorbeşte despre ticuri şi despre o imaginaţie – confundată cu vizualizarea – incorect administrată) Vă amintiţi ce scria pe frontispiciul unei universităţi din ancientul Terrei? „Fă-ţi treaba, dar nu uita de tine!“.
             Ai obiceiurilor? Dar ele de cine sunt create? De cei doi p, responsabilitatea lor fiind covârşitoare: părinţii şi profesorii. În prima etapă, ei sunt modelatorii viitoarei societăţi. Abia după 14 ani un copil poate intra parţial în societate, poate nega utilitatea şedinţelor cu părinţii, făcând însă dovada că-şi poate corecta eventualele obiceiuri greşite prin propria voinţă.
             Ai stratului de ozon? Ne-a rejectat de mult. Ai pasiunilor? Depinde cât sunt de bune. Te ajută să înaintezi, să baţi pasul pe loc sau să fii invadat de trecutul nerecunoscător?
             Am putea continua mult şi bine cu valenţele articolului posesiv, zis şi genitival, dar n-avem la dispoziţie din partea comenduirii decât 6, maxim 7000 caractere pentru textele din revistă. N-am aflat ai cui suntem, dar tot am obţinut o menţiune (premiile sunt „arondate“ iniţiaţilor): ştim că existăm! O informaţie pe care nu ne-o poate lua nimeni.

Partea a doua – Civilizaţia

             Cea mai bună metodă de a supravieţui nu este dată de cărţulia apărută acum câţiva ani la noi (ghidul cu pricina, îl ştiţi), ci de a nu citi în teleferic Zecharia Sitchin, „A douăsprezecea planetă“. Chiar şi cu uşile închise, rişti să cazi.
             Iată cum arată diorama (zic bine sau...?) cronologică a chiriaşilor actuali ai Terrei: 25 milioane de ani – apar strămoşii omului. 14 milioane de ani – trecerea de la maimuţă la om. După încă 11 milioane de ani, prima maimuţică humanoidă. 2 milioane – Australopitecul. 1 milion – Homo Erectus. 100.000 de ani – Omul de Neanderthal. Timp de aproape 1 milion de ani, nici un semn de evoluţie. Cu 35.000 de ani în urmă, apare literalmente de nicăieri Homo Sapiens. Asta ştiam cu toţii. Ce nu ştiam este că între 27.000 şi 11.000 î.e.n. aşa-zisul om stătuse la cină cu extincţia. Pentru ca de acum 11.000 de ani să se ivească aproape o altă specie, mult mai dotată pe toate planurile. Noi fiind urmaşii direcţi ai acestor veniţi – de unde?! Să fi făcut ameoba niscai vrăji? Sau or fi uitat dinozaurii, înainte de a dispărea, vreun laborator deschis şi experimentele lor au început să mişune după ce s-a mai milostivit vremea?! Zic bine sau...?
             La sfarşitul celui de-al şaptelea deceniu, un proprietar de hoteluri destul de plictisit s-a apucat să colinde lumea. În 1969 a publicat o lucrare care a schimbat complet abordarea originilor omului: „Amintiri despre viitor“. Erich von Däniken a fost primul care a oferit o nouă viziune asupra istoriei planetei şi a locuitorilor acesteia. Ulterior, tema a fost reluată şi completată de nume devenite şi ele celebre. Teoria susţinută de von Däniken o reprezintă ciclul civilizaţiilor, aducând în fiecare nouă lucrare alte argumente.
            Ca în orice domeniu, există o multitudine de teorii, unele extravagante, altele plauzibile, având însă un punct comun: nu prea pot fi verificate, doza speculativă rămânând foarte ridicată. Nu le voi înşira acum pe toate. Florin Gheorghiţă prezintă în „Temponauţii galactici“ un scenariu atât de distractiv, încât Jaroslav Hašek sau Jerry Lewis nu mai merită decât o privire compătimitoare. Mă feresc să cred însă că ipoteza lui Toni Victor Moldovan din „Programul Terra“ ar fi realitatea ultimă, pentru că atunci nu ne mai rămâne decât să plecăm în vacanţă pentru a juca puţin golf pe malul mării!
            Am abordat acest subiect nu pentru a speria poporul omenesc (!), ci pentru a-l determina să-şi pună cât mai multe întrebări. Când ştii ce se întâmplă cu tine, ştii şi ce ai de făcut.
            Cei care ne-au plantat aici ştiu ce fac. Nu este obligatoriu ca şi noi să fim la curent cu ce fac ei, dar măcar să ştim ce facem noi ar fi un câştig inegalabil. Altfel exprimat, chiar dacă mereu descoperim ceva nou, rămânem mereu aceiaşi. Se pot schimba meridianul, profesia, nevasta sau soţul, obiceiurile, credinţele; în oricare dintre cazuri, spiritul – ca şi legătura cu el – rămân nealterate. Ţinând cont de suma tuturor informaţiilor la care am avut acces până în prezent, pare-se c-am fi proprietatea Spiritului, chiar dacă a acţionat prin interpuşi pentru a ne amuza în această parte de Univers. Şi acum veţi întreba ce este Spiritul, nu-i aşa? Ce-aţi spune să ne reamintim împreună?!
            Reiterând o idee de mai sus, indiferent că eşti acasă cu familia, la serviciu, în parc sau la ziua prietenului din copilărie, fă-ţi treaba, dar nu uita de Tine!

Dan GORDIN