Riscul autenticităţii

             Semnificaţie
             Un cuvânt destul de greu şi de pronunţat, cu atâţia t, dar să mai încerci să-i depistezi şi sensurile, probabil şi mai greu de formulat. Când nu este extrem de plictisită de cei care o abordează, îşi împarte destul de paşnic trăirile cu natura înconjurătoare. Nu zău?! Chiar ştiaţi de la şcoală că din natură face parte, într-un mod incredibil de constructiv, şi omul? Felicitări extraordinare! Ne putem ajuta de dicţionar pentru completarea acestui paragraf.
             Provenienţă
             După toate probabilităţile, în special cele de ordin religios, pare-se că omul este cel mai autentic produs al divinităţii. Ei da, ar fi fost mai estetic să-i spunem creaţie, dar face cam multe greşeli şi are încă şi mai multe de învăţat. Teoretic ştie totul, dar acest tot se referă doar la materie, pe care o tot frământă sau mută de la Ana la Caiafa. Povestea se termina aici dacă Universul era alcătuit numai din materie. Ghinion! Întregul pe care-l vedem, pipăim, simţim este în primul rând Spirit si pe urmă de-abia, orice vrem noi. Să fie oare vreo legătură între Univers, spirit, materie şi autenticitate? Plecând de la prezumţia absurdă că suntem cu toţii de acord asupra strânsei interdependenţe dintre acestea, să purcedem la trecerea în revistă a câtorva dintre acţiunile care ne-ar putea îndrepta spre ceea ce este autentic în viaţa noastră, fără pretenţia exhaustivităţii.
             Manifestare
             Cam toată viaţa suntem în aşteptarea unei întâmplări, a evenimentului crucial care să ne arate care-i rostul nostru prin această proximitate. Nu a celui care să ne orgolizeze ad infinitum, nici a celui responsabil cu veşnica fericire, ci a unuia mic-micuţ din cauza căruia să ştim că n-am trăit degeaba. Cei mai mulţi tratează evenimentul în discuţie ca pe un coş de gunoi în care n-au ce arunca. Nici măcar nu-l văd. După ce trec mai departe încep vaietele, bocetele şi, în cele mai multe cazuri, agenţiile de turism. Pelerinajele! Singurul sport deloc mediatizat şi cu cei mai puţini performeri îl reprezintă căutarea lui Dumnezeu. Orice ar fi acesta şi oricum s-ar manifesta. Aici intervine prietena noastră zilnică: autenticitatea.
             Direcţie
             E minunat când n-ai de unde începe. Totul s-a mai făcut cel puţin o dată: am ratat cu brio inventarea apei calde sau a mersului pe jos. Savanţii subliniază tot mai des existenţa unor civilizaţii anterioare pe Terra. Natura are însă fundături de care s-a descotorosit după ce le-a constatat lipsa de viabilitate. Interesant este faptul că oamenii actualei epoci, indiferent dacă ştiu sau nu de prezenţa unui drum închis anterior, caută cu încăpăţânare punctul de echilibru al haosului, spre care se îndreaptă fără vreun ocol, denotând o precizie milimetrică. Asta da intuiţie!
             Patologie
             Fundătura nu este la marginea de sud-vest a universului, ci colea. De aici debutează cât se poate de autentic! Cel mai potrivit exemplu? Multiplu-emoţionalii sau autenticii patologici. Cum nu toţi ne-am născut într-un Pershing sau într-un Rolls Royce, mai mergem şi cu reatebeul. Unde dai peste o minune după alta! Cea pe care vreau s-o pun pe tapet este absolut de poveste. Ca să câştigaţi concursul, aşezaţi-vă la o distanţă de 10-15 metri de o staţie (orice staţie) şi admiraţi fenomenul de o infinită hilaritate. Maşină oprită, trei uşi deschise, trei semicercuri. E inutil să încerci să cobori; nu vei fi lăsat de cei ce vor să urce! Care devin nişte statui cu priviri blânde precum ale vacii, de neclintit chiar folosind invenţia lui Nobel. E o luptă dată muteşte pe măsură ce statuile se însufleţesc, cu scâncete, scrâşnet din dinţi, nasturi săriţi, ochelari abandonaţi pe câmpul de luptă, cravate şifonate, haine mototolite sau rupte, documente împrăştiate din geanta pe care ai recuperat-o cu greu din presingul om-la-om al manifestanţilor, mici ieşiri isterice şi trivialităţi cumplite.
             Coborâtorii sunt mai de-a dreapta dreptăţii: dacă nu fac spaţiu liber în aglomeraţie, gaşca de (pe) trotuar nu va urca nici la Sfântu-Aşteaptă. Dar mintea de jos gândeşte mai puţin spornic şi mai sporadic decât cea de sus. I-am numit pe suitori multiplu-emoţionali pentru că au uitat de civilizaţie, speră cu toate viscerele să ramână un loc pe scaun şi pentru ei în timp ce-şi zbiară la telefon salamul şi scobitorile necumpărate de nevastă (totul simultan, ce capacităţi mentale desăvârşite!) şi... cred cu tărie că e dreptul lor să li se facă loc. Chiar sunt autentici, dar poate că mai există câteva spitale la fel de autentice şi pentru ei. În sfârşit, o veste bună: cum această revistă nu va ajunge niciodată sub privirile unui suitor, putem fi siguri că hidratantul (pentru neuroni) episod cotidian va cunoaşte o nesperată longevitate. Cel puţin în Bucureşti şi limitrof!
             Posologie
            Când suntem autentici? Când nu minţim sau nu ne minţim. În copilărie. La bătrâneţe. În timpul somnului. Aş fi vrut să n-o spun, dar supăr contemporaneitatea şi, într-o proporţie de invidiat, posteritatea: când debităm expresii licenţioase. Când mâncăm. Când citim orice în afara ziarului. Când percepem istoria prin intermediul unui film. Când ascultăm acea muzică ferită de influenţe nepotrivite. Menţionez aici două potenţiale experienţe. În Miercurea-Ciuc se află o catedrală a cărei orgă este mai mult decât un dar ceresc. Alte trei catedrale, de data aceasta din Veneţia: La Pieta, Santa Maria dela Salute şi San Giorgio Magiore. Când a compus „Cele 4 anotimpuri“, Antonio Vivaldi şi-a „gândit“ opera interpretată doar într-una din catedralele veneţiene. În oricare dintre acestea, creaţia lui sună diferit faţă de orice altă zonă a planetei. Nu mă credeţi pe mine. Încercaţi!
             Realizări (!)
             Bomba atomică, surâzând din spatele decolteului întregii „civilizaţii“. La cealaltă extremă, nici unul din cei peste 6 miliarde n-are habar cum au fost construite piramidele. N-ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte, dar prima este!
             Mimetism
             Cel mai mare pericol e să admiri sau să respecţi atât de mult un om, încât să vrei să fii ca el. Idolatria nu e decât la un pas. Vrând să fii altcineva, e ca şi cum ai asculta doua piese diferite în acelaşi timp de la două difuzoare egal distanţate. Nu mai înţelegi nimic din nici una. Artistul sau prietenul respectiv a ajuns demn de admiraţie pentru că a trecut prin filtrul propriu trăirile sale şi pe ale celorlalţi.
             Simpatică introducerea? Vă mulţumesc pentru aprecieri! Sărim cuprinsul de data asta şi trecem direct la concluzii.
             Originalitatea e rară, iar originalii sunt accidente. Inspiraţia vine de la Dumnezeu. În afara lui, dealtfel, nu prea există motive de a fi inspirat. Originalii sunt cei care spun ce cred, fără să fie jenaţi de gura lumii, înlocuind mediocritatea prin creaţie. (Aici apare acel risc de care aminteam în titlu, deoarece restul „civilizaţilor“ se va uita la ei ca la nişte malformaţi genetic). Nici ei nu sunt feriţi de probleme în lumea materială dar, cum bine zis-a Sfântul Ioan: „Şi răsplată multă vi se va da vouă în ceruri“. La aceste ceruri poţi ajunge cu mult înainte de-a fi ilustrat de o superbă operă de artă – chintesenţa stilizată a unui întreg destin – pietricica funerară.
            Ca orice de pe lumea aceasta, autenticitatea este pozitivă sau mai puţin. Dacă te poţi apropia de latura pozitivă fără a le da celorlalţi impresia că eşti altceva decât un om normal, cerul îşi va deschide porţile, nemaiaşteptând trezirea ta.
            Eşti treaz!