|
Dacă m-ar fi întrebat cineva acum vreo 10 ani încotro se îndreaptă viaţa mea, nu aş fi ştiut ce să răspund. Aş fi oftat probabil adânc. Nu ştiam. Şi nici măcar nu mă străduiam să înţeleg ceva. Dar mă luptam vitejeşte cu morile de vânt. Urmăream, plină de speranţe, emisiunile „horoscop“ şi citeam prin presă articole de astrologie. Uneori, viaţa împlinea acele „profeţii“, alteori nu. Foarte des, se întâmpla exact pe dos. Şi toate astea erau cumva separate de mine, erau lucruri la care nu mă gândeam decât ca la un fapt divers, în timp ce îmi vedeam de treburile mele obişnuite.
Credeam că de undeva, din cer, un bătrânel cu barbă albă trage sforile destinului meu şi se distrează copios făcând asta. Dacă acel bătrânel exista şi era într-adevăr Dumnezeu, existau şi metode de îmbunare a lui: mersul la biserică, ritualurile, rugăciunile… Chestii pe care nu prea le făceam şi dacă le făceam, le făceam rar, mecanic, doar ca să mai bifez o îndatorire, pentru că „aşa se face“ sau „toată lumea face aşa“ sau, şi mai rău, dintr-un interes foarte lumesc: „Dacă fac asta, Dumnezeu mă va ajuta“. Cum anume, nici măcar nu mai conta. Dar probabil că avea El căile Lui miraculoase. Nu înţelegeam nimic, dar mă prefăceam că înţeleg. Firea mea rebelă Îl provoca pe Dumnezeu. Refuzam să mă supun, deşi mă făcuse şah-mat în mai multe rânduri şi îmi arătase deja ce poate. Ideea „crede şi nu cerceta“ mă călca pe nervi, dar îmi era prea lene să cercetez. Aveam orgoliul cât casa… mă bazăm pe ştiinţa şi... „ştiam eu mai bine“. Din punct de vedere spiritual, dormeam adânc şi uneori sforăiam zgomotos.
Dar a venit şi momentul răspântiei, sunetul ceasului deşteptător. O sumă de situaţii concrete de viaţă care m-au condus către o înţelegere profundă a faptului că nu sunt buricul pământului. Că atât lumea, cât şi Dumnezeu, au existat înainte ca eu să fiu în viaţă şi vor exista şi după ce eu nu voi mai fi. Şi… că sunt singura răspunzătoare pentru ceea ce mi se întâmplă, şi că destinul meu este suma faptelor, gândurilor şi sentimentelor mele. De acum sau de altă dată. Că nimic nu e întâmplător. Că am destinul pe care îl merit, pentru că aşa mi
l-am construit.
Ufff! Ce uşurare!! Gata cu fricile existenţiale, gata cu lenea! Am început căutările. Mai întâi cărţi. Apoi cursuri de tot felul. Metode diverse de evoluţie spirituală. Diverşi profesori, maeştri, guru, care mai de care afişând o aură misterioasă, dar atotcunoscătoare, încercau să convingă lumea că ei, prin metodele lor, sunt singurii deţinători ai Adevărului Suprem. Aici, o doză sănătoasă de realism m-a ajutat să nu mă pierd hipnotizată într-un hăţiş de metode care nu mi se potriveau deloc.
Unii încercau să mă convingă să devin „precum Mântuitorul“. Alţii mă învăţau să lucrez cu energia. Alţii… să spun mantre şi să stau în poziţii ciudate. Iar alţii… pur şi simplu încercau să îmi vândă scump tot felul de „iniţieri“. Dacă plăteam suma, eram salvată, pentru că ei „mă aliniau“ şi eu nu mai trebuia să fac nimic. Din ce în ce mai distractiv! Şi astrologia… mi se părea doar o provocare a intelectului. La început, credeam că pentru a fi un bun astrolog, trebuie să ai o memorie de elefant, să reţii tot ce era în material despre zodii, case, planete şi aspectele dintre ele şi… citind o hartă, să ai capacitatea de a reda pur şi simplu informaţiile într-o ordine logică. Şi material, slavă cerului, am primit…
Am parcurs toate cursurile şcolilor de astrologie românească, şi am citit cărţile maeştrilor noştri în domeniu. Apoi am trecut la informaţia astrologică de peste hotare. În paranteză fie spus, nu mică mi-a fost mirarea să constat că anumite cărţi de astrologie apărute la noi seamănă izbitor cu alte creaţii internaţionale în domeniu. Dar nu sunt eu în măsură să judec. Ideea este că nu „m-am trezit“ vorbind astrologie. Nu m-a „lovit“ nici o revelaţie divină (sau
nu-mi aduc aminte! J) şi nici nu mă pretind a fi reîncarnarea lui Nostradamus.
Sunt un om simplu, obişnuit, care a încercat să înţeleagă locul lui în lume. Un cursant cuminte, din prima bancă, ce avea uneori îndrăzneala să întrebe: „de ce e aşa şi nu altfel?“. Toate cunoştinţele mele astrologice şi ezoterice de acum au la bază nu numai un studiu intens şi sistematic, cât şi curajul introspecţiei şi al experimentului. Spun curaj, pentru că mă refer în special la curajul de a ieşi din zona de confort a convingerilor moştenite cultural despre lume şi viaţă şi de a permite gândirii liniare, materiale, să se alinieze cunoaşterii mutidimensionale, spirituale, a ceea ce numim suflet. Asta scutură multe concepte învechite care ţin oamenii prizonieri ai propriilor sisteme de gândire.
Dincolo de limitele corpului uman şi ale simţurilor obişnuite, mai e o întreagă lume, pe care ne este comod să o negăm numai pentru că nu o putem vedea. Pentru mine, astrologia a însemnat poarta către acea lume. Surpriză a fost să constat că toate celelalte sisteme de credinţe şi căi spirituale tot acolo duc, numai metodele diferă. Până şi ştiinţa începe să recunoască existenţa acestei lumi multidimensionale. Fizica cuantică şi psihologia transpersonală pot deja demonstra ceea ce susţineau misticii tuturor timpurilor. Şi oamenii încep să îşi trezească din nou conştiinţa spirituală din ce în ce mai mult. Ce legătură au toate astea cu astrologia?
Au o foarte mare legătură. Astrologia profund şi corect înţeleasă, în viziunea mea, este o scurtătură. Este un drum direct către înţelegerea vieţii proprii şi a metodelor de îmbunătăţire a calităţii ei. Mă declar deschis împotriva astrologiei bazate pe frică. De exemplu, eu una am refuzat să tremur de frica lui Saturn numai pentru că este recunoscut în astrologie drept „marele malefic“ sau „cel mai exigent membru al comisiei de disciplină planetară“! Hai să fim serioşi! „Malefic“? Din ce unghi este malefic?
Poate din punctual de vedere comod, al căii uşoare, al minimului efort şi a minimei rezistenţe. Personal, îmi place Saturn. După ce l-am studiat atât intelectual, cât şi intuitiv, am ajuns la concluzia că energia lui sobră, disciplinată şi serioasă, precum şi încercările pe care el le aduce, sunt cele mai valoroase lecţii de viaţă. Ceea ce noi percepem ca malefic, din punctul nostru limitat, uman de vedere, este de fapt spre binele nostru suprem la un alt nivel de percepţie.
Einstein avea dreptate când spunea „Totul e relativ“. Merg mai departe şi spun „Totul se leagă“. Astrologia, văzută ca o sumă de texte luate din diferite cărţi, ruptă de contextul ei metafizic, lipsită de conexiuni simbolice, arhetipale, numerologice, cabalistice şi alchimice este vorbărie goală, care nu ajută pe nimeni. Asta ca să nu mă gândesc şi la răul produs de cei care se consideră în măsură să spună unui om: „aşa eşti tu şi asta este ceea ce trebuie să faci, altminteri va fi de rău, pentru că aşa scrie în harta ta natală“. Asta mi se pare un abuz. Nimeni nu are voie să intervină în acest mod în liberul arbitru al oamenilor. Am cunoscut oameni a căror viaţa s-a schimbat din rău în mai rău urma sfaturilor „competente“ ale unor astfel de binevoitori. Oamenii, încrezători, făceau ce li se spunea, dar sufereau şi mai mult.
Prin natura formării mele ca psihoterapeut, am întâlnit astfel de oameni care aveau mari dificultăţi în a găsi propriile modalităţi de „reparare“ a vieţii lor din cauza blocajelor induse de astfel de predicţii iresponsabile. Ca astrolog, nu m-aş hazarda în astfel de jocuri ale propriului orgoliu. E foarte adevărat, harta natală oferă indicii preţioase asupra tendinţelor native ale omului. Este de mare ajutor pentru oricine să-şi cunoască instrumentele cu care a venit în această lume. Astrologia ajută omul să se cunoască pe sine însuşi, să ştie valoarea şi puterea fiecăruia din aceste instrumente, dar să aleagă singur cum le va folosi. Îi poate înmâna cheile, dar el singur va decide când le va folosi şi ce uşi va deschide cu ele. Numai când va fi pregătit.
Am avut curajul şi îndrăzneala să cercetez... Nu numai că m-am găsit pe mine însămi pe acest drum, dar am descoperit miracolul vieţii cotidiene. Simt o mare recunoştinţă faţă de existenţa însăşi, care mi-a permis să fiu aici, să cunosc şi să mă bucur de toate ale vieţii. Aş fi putut să spun Dumnezeu, dar nu vreau să îl limitez la acel personaj bătrân din ceruri care trage sforile destinului.
Ar fi nedrept, pentru că este mult mai mult decât atât. Existenţa cuprinde Soarele, Luna, planetele şi stelele, oceanele şi pădurea, omul şi animalele, florile şi pietrele... şi dumnezeirea e în toate. Şi în cer, şi pe Pământ. Şi în noi înşine.
Oana BODOR
|
Revista