Teratropotismul nutriţional

          Oamenii de ştiinţă ai cuvântării au uitat să insereze şi acest termen în ediţiile revăzute, adăugite şi, teoretic, definitive ale dicţionarelor. Nu vă îndreptaţi precipitaţi către vreunul. Ne-am gândit c-ar fi mai util să căştigaţi timp, nu să-l pierdeţi.
          Ciudatul cuvânt din titlu, pe care-l priviţi cu neasemuită curiozitate şi desfătare, nu e cules din folclorul european, mai mult sau mai puţin demiurgic, al secolului al XV-lea şi nu este nici vreo disciplină masonică. Este un curent modern, plin de iniţiative, care-şi găseşte energia în imaginaţia (rabiată?) a contemporaneităţii, tributare deopotrivă E-urilor, ca şi sintagmei „repede şi bine!“. Nu în ultimul rând, este un sport – destul de sângeros adesea – fără pereche!
          De ce modern? Există „fast food“-urile. De ce plin de iniţiative? Fiind creştini conştiincioşi, ne folosim de pretextul de a mânca, pentru a mai recita o rugăciune-două, acolo! Această imaginaţie (despre ale cărei prisme am amintit într-alt loc) se automodelează, odată cu dispariţia sufertaşului. E adevărat că meniul cotidian semănând ca două picături de apă cu E-rile, zilele nu diferă prea mult. Din care cauză, nu putem vorbi decât în şoaptă despre dinamică în viaţa noastră. Şi asta când suntem singuri. Oricum nu ne-ar crede nimeni!
          Am ajuns, fără să ne grăbim, la acel fascinant „repede şi bine“. De care ne izbim, programatic, oriunde şi oricând. Serviciul, îmbrăcatul, chiar şi plimbarea sau altceva care ţine de timpul liber, le implică pe amândouă. Şi masa trebuia tratată în acelaşi fel. Ar trebui să ai oase-n creier, văzându-i pe ceilalţi, să nu ţii morţiş să fii „în rând cu lumea“. Repede mâncăm (ne aşteaptă producţia, taxiul, zâna sau zânul etc.). Atât de repede, încât uităm c-ar fi normal să mai şi mestecăm. Când vom şti ce e aia „mestecat“, cantitatea alimentară îngurgitată se va reduce.
          Alt aspect e că-n timp ce mâncăm, mai facem şi altceva. (Dac-ar fi ştiut câţi ciraci va avea, Napoleon ar fi devenit nemuritor!) În sfârşit, fiind atât de prinşi, habar n-avem ce-i în farfurie. Sau ştim cu o mare aproximaţie. Nu susţin aici să mâncăm aer (n-am mai avea ce respira, la cât suntem de lacomi!), ci să acordăm atenţie următoarelor trei puncte:
          a). Mestecatul;
          b). Când ne ocupăm de ceva, facem doar acea acţiune, nu alte zece simultan;
          c). Să ne gândim la ce anume a concurat pentru ca ceea ce avem în strachină să arate într-un anumit fel, pentru a vedea... o farfurie.
          Hai că pe-asta cu rapiditatea o rezolvarăm. Suntem învingători! Să vedem acum cât de „bine“ dăm din calciul cavităţii. Uneori, atât de bine, încât ne muşcăm limba sau creem afte a căror vindecare este destul de anevoioasă. Ce mai contează, de vreme ce am mâncat ceva bun?!
          Fenomenul natural constă într-o problemă de autoeducare. Am constatat – cu toţii – că domnul creier este o faptură foarte adaptabilă. Există oameni care se nasc cu defecte fizice sau care le pot căpăta pe parcurs. Aceştia gândesc altfel întreaga existenţă, căreia i s-au adaptat. Au alte repere. Similar, creierul se poate adapta ideii de natural. Nefiind o boală, translaţia se va putea realiza mult mai iute.
          În altă ordine, se întâmplă să avem prin ogradă diverse animăluţe, pe care le nutrim şi de care ne bucurăm. Teoria afirmă că le suntem superiori, ele fiind handicapate şi având nevoie de prezenţa „divină“ a omului. Şi eu am crezut acest lucru, până într-o seară în care am urmărit o emisiune care m-a lăsat cu gura căscată. De câteva sute de ani, un trib de prin Africa sau Oceania îşi obţine tainul cotidian apelând la serviciile... delfinilor. În anumite perioade ale anului, regnul superior merge pe plajă cu nişte bâte, de care se foloseşte pentru a bate apa. După un timp scurt apar delfinii, care adună bancuri de peşti pentru omul cu bâta. Căruia nu-i rămâne altceva de făcut, decât să strângă plasele. Ce mai rămâne după încheierea programului de lucru, constituie hrana delfinilor. Care
n-au nici o obligaţie faţă de „bâtoizi“, dar deja o consideră o datorie! Cine cui dă de mâncare? Cine cui îi este superior?!
          Privită din exterior, Terra este o planetă pe care tropăie o mulţime de fiinţe în căutarea hranei. Un proces firesc. Dar dacă tot suntem stigmatizaţi – deocamdată – la o asemenea derulare a evenimentelor, măcar s-o facem cu folos (fără să ne îmbolnăvim) şi fără vărsare de sânge.