De la Albină, la Ou şi Lumină

De multă vreme, ne-am obişnuit să trecem prin viaţă ca un tren de mare viteză, extrem de grăbiţi să ajungem la destinaţie, oricare ar fi ea. În această călătorie contra cronometru, datorită vitezei ameţitoare, nu putem zări nimic pe geam, nu oprim nicăieri fiindcă nu este timp, nu urcă şi nu coboară nimeni, nu vorbim cu nimeni, nu auzim pe nimeni şi nu simţim pe nimeni. Este Călătoria Sufletelor Adormite.
Şi cu toate acestea, din când în când, câte un tren se defectează. Atunci şi numai atunci pe fereastra compartimentului nostru pătrund imagini, culori şi sunete. Privim năuci. Oare ce sunt acele lucruri? Dar sunetele de unde vin? Cum se numesc acele lucruri? De ce sunt acele lucruri? Şi mai ales de ce simţim? Întrebări pe care acum şi aici nu şi le mai pune nimeni.

În Evanghelie găsim la un moment dat această propoziţie: „La început a fost Cuvântul“. Adică Verbul, Logosul, este în acelaşi timp, Gândire şi Cuvânt. Creaţia este opera Verbului. De aceea lumea este ca un limbaj divin pentru cei ce ştiu să-l înţeleagă. Adam a putut da nume tuturor fiinţelor vii deoarece primise de la Dumnezeu cunoaşterea naturii acestora (Facerea, 2, 19-20); şi toate tradiţiile vechi ne învaţă, la fel, că adevăratul nume al unei fiinţe formează un întreg cu natura sa ori cu propria ei esenţă.
Deci lumea întreagă este un Simbol, o analogie, o expresie bazată pe corespondenţa dintre ordinea naturală şi cea supranaturală. Domnul care a creat lumea prin Cuvântul Său face din toate lucrurile cuvinte, putând astfel articula un mesaj care se adresează Omului în întregul său.

Albina... Oul... Lumina...
Trei Cuvinte, trei Nume primite de la Dumnezeu. Ce poveste, ce univers se ascunde în spatele acestor cuvinte ?

    „Albina face miere,
     Mierea se face ceară
     Ceara se face fadie
     Fadia se aprinde
     Raiul se deschide
     Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde“
                                                                            (text popular românesc)
                                                                            fadie – făclie, lumină

          Albina este considerată (în credinţele multor popoare, în ebraică - deborah) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; divinitate solară, ea simbolizează hărnicia, truda şi viaţa comunitară (roiul de albine), regalitatea, înţelepciunea, nemurirea sau renaşterea, inteligenţa, elocinţa, poezia, justiţia (acul).
          În mitologia românească, albina rămâne mesagerul investit cu puteri magice. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast, căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri teriomorfe ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie. Documentele amintesc şi existenţa unei ceri verzui în Moldova, care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumânări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia.
          În mitologie greacă, albinele sunt insecte îndrăgite de zei, care le folosesc ca mesageri sau le încredinţează misiunea de a hrăni anumiţi copii. Potrivit unei tradiţii, micul Zeus, ascuns în peştera de pe muntele Ida din Creta, pentru a scăpa de urmărirea tatălui său Cronos, a fost hrănit cu mierea produsă de nişte albine care i-o aduceau direct în grotă. Un grup de cretani (Celeos, Laios, Cerberos şi Egolios) au încercat să i-o fure şi, pentru a se apăra de albine, au trebuit să-şi acopere trupul cu platoşe de bronz. La dorinţa lui Zeus, micul Meliteu, rod al iubirii dintre regele zeilor şi nimfa Otreis, a fost lăsat într-o pădure şi hrănit de albine, spre a evita ca Hera, geloasă, să-l descopere.
          Eroul Comatas din Turioi, credincios muzelor, a fost închis într-un cufăr şi s-a salvat datorită zeiţelor care l-au hrănit vreme de trei luni, trimiţându-i un roi de albine ce l-au ajutat să supravieţuiască cu mierea lor. O albină este mesagera voinţei divine în povestea lui RECOS. La sfatul Pythiei, eroul beoţian Saon a ajuns la peştera lui Trofonios, unde a întemeiat un cult în cinstea acestuia. În unele cazuri, anumite personaje înzestrate cu virtuţi aparte se pot preschimba în albine; este cazul lui Periclimenos, protagonistul unei lupte îndârjite cu Heracle pe timpul războiului purtat de erou împotriva cetăţii Pilos din Mesenia. Fiul lui Neleu şi protejatul lui Poseidon, Periclimenos avea puterea de a se transforma, după plac, în orice animal; pentru a-l învinge pe Heracle, s-a preschimbat într-o albină şi s-a aşezat pe harnaşamentul cailor săi, căutând să-i sperie. Heracle însă, prevenit de Atena, l-a văzut şi l-a ucis cu o săgeată sau strivindu-l între degete.
          Ca activitate fundamentală, apicultura era considerată de origine divină. Se spunea că nimfele îl învăţaseră pe Aristeu care, la rândul său, a transmis acest meşteşug oamenilor. Alte tradiţii povesteau că Dionysos îi învăţase pe oameni să construiască stupi; de aceea, printre ofrandele sale preferate se numărau plăcintele cu miere. Ocrotitori ai albinelor erau consideraţi şi Pan, Priap şi Eros. Era răspândită convingerea că albina însăşi avea ceva divin, fapt atestat, în contexte diferite, de Pliniu şi de Aristotel, potrivit cărora este posibil ca sufletele celor drepţi să se reîncarneze în albine. Porfir susţine că „albine“ sunt numiţi cei care au trăit drept, tocmai pentru că albina se bucură de faima de a fi „dreaptă şi cumpătată“.
          Simbol al hărniciei, purităţii şi nemuririi, albinele sunt în legătură cu diferite personaje divine (de exemplu Demetra, Rhea, Artemis, Cybele), intrând în compoziţia apelativelor acestora. Despre Demetra se spunea că era „preacurata Albină-mamă, o Regină“; preotesele Marii Mame erau numite melise (adică albine), în timp ce Marea Mamă însăşi era numită uneori Albina Regină. Pythia, preoteasa oracolului lui Apollo de la Delfi, era numită „Albina delfică“, şi tot „albine“ erau numiţi preoţii cultului Demetrei de la Eleusis. Melisa este un titlu rezervat mai multor nimfe (invers, în limba greacă, larva albinei este numită nimfă). Se povestea că albinele sunt „păsările muzelor“ şi că o colonie ionică din Asia Mică fusese întemeiată de un grup de greci călăuziţi de muze, care îi transformaseră în albine şi îi duseseră pe noile pământuri.
          În India antică apar de asemenea mierea şi ceara folosite pentru compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor şi se atribuie Azwinilor, zeii Soarelui, descoperirea mierii. Foarte interesant este faptul că pe Krishna şi Vishnu textele îi numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al albinei – poate o referire la hărnicia şi la ordinea care îi caracterizează pe aceşti doi zei.
          Mitologia nordică leagă de zeul Odin această substanţă, cu care se prepară o băutură care avea virtutea de a transforma în poet pe orice muritor care ar fi băut-o – poate o reprezentare a dulceţii poeziei.
          Biblia, Talmudul, Coranul, manuscrisele Orientului, scrierile Greciei antice, ale Romei antice şi ţărilor din Orientul Mijlociu, Rusiei, ţărilor slave…, toate culturile, toate religiile au lăudat, de-a lungul timpului, virtuţile polenului şi ale mierii ca surse de tinereţe veşnică şi o garanţie pentru sănătatea oamenilor.
          Albina a fost aleasă pentru a figura pe blazoane, ca semn de hărnicie şi ordine (un astfel de exemplu este cel al lui Urban al IV-lea) şi ca simbol al regalităţii (cum este anticul simbol caldeean: hieroglifa – sar; hieroglifă pe care o întâlnim şi în alcătuirea cuvântului Sarmisegetusa, care înseamnă SAR-MI-SE-GETUSA = EU MĂ GRĂBESC SĂ CURG).

          Cele mai vechi documente cu privire la folosirea cerii provin de la străvechile civilizaţii cuprinse în aria dintre Tigru şi Eufrat, unde în anul 5.000 î.C. se vorbea deja limba sumeriană, iar în anul 4.000 î.C. a început să apară scrierea pe tăbliţe de argilă.
          În Irak, la Nippur, au fost descoperite două fragmente din ceramică, apreciate ca provenind din anii 2100 – 2000 î.C. Ele sunt considerate a fi cele mai vechi documente referitoare la miere şi ceară scrise în limba sumeriană şi conţin un text ce se referă la o reţetă de leacuri şi unsori pe baza acestor produse.
          În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, figura în numeroase morminte şi pe statui, ea reprezentând chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.C.
          În urma examinării conţinutului unor piramide, s-a putut constata că egiptenii conservau fructele în miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelor se găseau de asemenea mierea şi ceara, alături de alte substanţe.
          Mierea şi ceara, menţionate în papirusuri (Georg Ebers şi Edwin Smith) ca medicamente, reprezintă surse importante pentru cunoaşterea medicinei egiptene. Egiptenii foloseau creme pe bază de ceară pentru protejarea pielii împotriva razelor soarelui.
          Prima monedă cunoscută în lume are gravată pe ea albina ca simbol al hărniciei şi aparţinea civilizaţiei din Efesul secolului IV î.C.
          Pliniu cel Bătrân, reputat enciclopedist roman, se ocupă pe larg de albine şi produsele lor în lucrarea sa „Istoria naturală“. Ca şi alţi învăţaţi ai timpului, prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce demonstrează că se cunoşteau modul de extracţie, purificare şi chiar de înălbire a cerii – procedeu practicat mai ales în Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat denumirea de „ceară punică“.
          În ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura la daci se datorează „părintelui istoriei“, Herodot (485 – 421 î.C.). Acesta, voind să meargă în Sciţia şi trebuind să treacă Istrul (Dunărea) a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului că pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii albinelor, care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această informaţie trebuie luată în sensul unei mărturii privind răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.
          Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri străvechi. Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430 – 355 î.C), care a scris: „hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne“.
          Simbolul (care este reprezentarea Cuvântului) nu este ceva închis cu cheia, cheie pe care ar păstra-o cu gelozie „iniţiaţii unei religii pline de mistere”. Simbolul este ceva viu, asemenea Cuvântului pe care îl îmbracă. Simbolul trăieşte, se dezvoltă şi moare. „Viaţa“ lui depinde de inimile deschise, de privirea spirituală, de coerenţa ochiului care îl priveşte. Simbolurile se explică de la sine prin ele însele; se explică reciproc prin afinitate sau contrast. Simbolurile se pot grupa în constelaţii. Ele sunt în jurul nostru şi aşteaptă doar să le privim. Privirea spirituală poate aduna aceste simboluri şi poate pune în evidenţă afinitatea lor naturală atunci când lucrurile se adună după esenţa lor sau poate rupe această legătură.
          Albina, oul şi lumina sunt simboluri solare şi au aceeaşi afinitate, ele se atrag datorită esenţei lor divine şi toate se potenţează cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti. Albina este cea care aduce Lumina; Lumina este cea care fecundează „sămânţa“. Sămânţa este cea care dă naştere Vieţii şi din care renaşte Viaţa.
          Vechii egipteni întrevedeau în ou un simbol al renaşterii la o viaţă de dincolo de moarte, eternă şi nemuritoare. Canaaneenii vorbesc despre un ou cosmic din care ar fi luat fiinţă cerul şi pământul. Atât hinduismul, cât şi budismul s-au inspirat din această cosmogonie, astfel că Vishnu se naşte din ou, cu un lotus în mână, iar statuile lui Buddha sunt încorporate în stupa, care au forma unui ou. Tibetanii susţin că „oul ar fi originea unei lungi genealogii de oameni“ şi chinezii spun că acelaşi Haos „avea înfăţişarea unui ou de găină“. Potrivit populaţiilor din Congo, „oul“ este imaginea universului şi „omul trebuie să se străduiască să semene cu acesta“.

          În tradiţia creştină, oul, dar mai ales cel colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace.
          În trecut, încondeierea ouălor reprezenta un ritual în care omul şi natura, prin tot ceea ce are ea, participau împreună la marea sărbătoare de Paşti. Astfel, femeile adunau plante din care pregăteau coloranţi vegetali. La început, ouăle se vopseau în galben, culoarea Soarelui, ce se obţinea prin fierberea cojilor de ceapă roşie sau albă şi scoarţă de măr pădureţ, şi în roşu, culoarea discului solar la răsărit şi apus, prin fierberea lemnului-câinelui sau roibei. Apoi a apărut verdele ce se obţinea din spanac fiert. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere.
          În ceea ce priveşte tehnicile de încondeiere, acestea sunt diverse şi inedite. Cele mai vechi „condeie“ le-au reprezentat lumânarea din ceară de albine, cu al cărei capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gâscă, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite şi le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară de albine: ouă pictate, săpate sau decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele etc. Treptat, s-a trecut la tehnica scrisului pe ouă, respectiv pictarea lor cu ajutorul unei pensule simple, din pai de grâu, având în vârf câteva fire de păr de pisică sau folosindu-se un beţişor de alun, ascuţit.
          Simbolurile folosite la încondeierea ouălor sunt variate, de la cercuri circumscrise şi întretăiate, reprezentând bolta cerească, la triunghiuri şi romburi ce conturau corpuri cereşti. Nu lipsesc nici simbolurile creştine (crucea, troiţa, biserica), cele antropomorfe – omul, mâna –, dar nici cele fitomorfe (frâul calului, plugul, grebla, furca etc.). Modul de aşezare a desenelor pe ouă este şi el unul diferit, identificându-se în funcţie de zone. În Transilvania, ornamentele pe ouă erau dispuse simetric, în raport cu paralelele şi meridianele, iar pe un brâu longitudinal se dispuneau în alternanţă motive solare, creştine, fitomorfe sau geometrice. În Bucovina încondeierea se făcea pe câte 7, 9 sau 12 şiruri orizontale, cu motive geometrice, pe fonduri de culoare diferită.

Aşadar trei nume, trei simboluri universale care se atrag după afinităţile lor şi care ţes împreună povestea acestei Lumi. O albină – simbol solar, ce semnifică hărnicia, truda, regalitatea, înţelepciunea, nemurirea sau renaşterea, inteligenţa, elocinţa, poezia – dar şi justiţia, dreptatea (fiind dăruită de Dumnezeu cu un ac); un ou – simbol solar, ce semnifică fructul, sămânţa, germenele, naşterea-renaşterea, „sâmburele nemuririi“ (în ebraică – Luz) şi Lumina – simbol solar, ce reprezintă Principiul, acţiunea, soarele, căldura, focul, dar şi fulgerul, trăznetul.

Căci de la Dumnezeu veni Albina, numită astfel de Adam, să facă miere, iar din ea să aibă Omul ceară/ Iar ceara să se-aprindă/ Şi-n întuneric să fie Lumină,/ Iar raza albă a Luminii/ Cărare Omului să îi deschidă/ Şi astfel el să se întoarcă/ Spre Casa care îl aşteaptă.

Deci ce este Cuvântul...?

Sonia CĂPITANU