Ce rost au avut şi continuă să aibă religiile?

          Deoarece există, doar în cazul religiei creştine, peste treizeci de mii de culte, începe să devină din ce în ce mai pertinentă pentru analiză următoarea idee: „Sunt prea multe religii. Este imposibil ca toate să fie adevărate, dar mult mai probabil ca toate să fie false“. Paradoxal, există un singur Dumnezeu în majoritatea religiilor care sunt în conflict ideologic, vezi islam – creştinism, dar fiecare spune că celălalt este un Dumnezeu fals şi-i îndeamnă pe adepţi la luptă împotriva celor care sunt consideraţi de către cultul respectiv „necredincioşi“ sau „păgâni“.
          Păi, în cazul acesta, şi apostolii au fost păgâni, inclusiv Isus, care a fost instruit în cultul păgân al evreilor, chiar dacă el este considerat ca Fiu biologic al lui Dumnezeu, asta prin prisma creştinismului. Ba chiar mai mult, este considerat unicul Fiu, când în Vechiul Testament, la capitolul Psalmi, găsim de fapt de ce este Isus fiul lui Dumnezeu. Pentru că există Psalmul 81, în al cărui verset 6 («Eu am zis: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt“») se vorbeşte despre rostul oamenilor şi responsabilităţile ce cad pe umerii omului conştient de rostul său.
          Însă omul este o fiinţă care acceptă foarte uşor plăcerea şi fuge de durere sau responsabilitate, ceea ce face să se împlinească şi astăzi, în majoritatea cazurilor, versetul 7 al aceluiaşi Psalm („Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.“). Este interesant că se oferă drept canon o mulţime de Psalmi pentru lectură, dar acest Psalm – care este temelia creştinismului – este lăsat cu stoicism în zona gri a lucrurilor. Nemaivorbind că este suficient să corelăm versetul 6 cu expresia „Şi voi puteţi, şi chiar mai bine decât mine!“ pentru a înţelege de fapt rostul Omului în acest plan fizic, rost care este valabil pentru orice fiinţă pe care, conform Codului Bunelor Maniere, o salutăm atunci când o întâlnim în lift, chiar dacă am vazut-o pentru prima oară în această existenţă, arătându-i astfel că o recunoaştem ca fiinţă umană. De fapt, salutându-ne semenii îl recunoaştem pe Dumnezeu în ei şi poate că, într-o bună zi, vor reuşi chiar ei să-l recunoască.
          Să încercăm să revenim la religii, despre care Mircea Eliade a scris aşa cum nimeni nu ştiu să fi reuşit mai bine, la nivel terestru. În general, o religie presupune un ritual şi un sistem de credinţe, care îndeobşte este o „organizare socială“ a lumii de dincolo de ceea ce este planul fizic. Pentru a putea crea un ritual este nevoie de simboluri care, majoritatea, îşi au originea şi semnificaţiile în ceea ce exista înaintea apariţiei acelei religii. Ce ar trebui să fie evident aici? Doar faptul că, indiferent ce religie vom analiza şi în ce perioadă a istoriei o vom face, ea este tot „aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie“. Pentru cei ce văd lucrurile dincolo de aparenţă, problema ar trebui să fie elucidată în acest moment, însă pentru a avea o idee care să poată fi sprijinită şi de emisfera stângă a creierului (adică de raţiune), vom prezenta lucrurile în desfăşurarea lor.
          Dacă urmăriţi evoluţia vieţii sociale a individului din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, veţi constata că de fiecare dată la nivel social a funcţionat următorul mecanism: în momentul în care cei de pe statutul social imediat superior bazei societăţii au ajuns la informaţii prea multe despre ceea ce se întâmplă în aparentul vârf al societăţii, ajutaţi şi susţinuţi de cei care se aflau de fapt în vârf, au propus mai multe avantaje clasei de la baza societăţii, ca urmare a sprijinului acordat pentru schimbarea sistemului.
          Ce s-a întâmplat de fiecare dată după ce oamenii au bătut palma şi au făcut acest târg, în speranţa unei vieţi mai bune? Simplu: au fost oferite avantaje păturii de jos, însă numai acele avantaje care generează preocupări ce-i pot atrage pe oameni în mirajul unei vieţi tihnite, dar care îi fac să uite de esenţial. De scopul şi rostul lor pe acest Pământ. Exact acelaşi mecanism a funcţionat şi în cazul sistemelor religioase. A apărut un nou sistem religios care, cu mici excepţii, a fost pus la punct nu de către cel care a fost exemplu viu şi fondator al său, ci de către hienele care au sesizat avantajele unui nou sistem. Spuneti-mi şi mie o religie care nu-şi construieşte temple şi biserici, ci-i învaţă pe oameni, aşa cum a făcut şi Isus Christosul în Matei 6, versetele 5 şi 6:
          „5. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. 6. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.“.
          Spuneţi-mi o religie care nu primeşte bani, o religie în care psalmul 81 versetul 6 este prezentat în adevărata sa lumină şi importanţă. Mie mi-a fost imposibil să găsesc! Mărturisesc faptul că m-am născut şi am fost botezat creştin ortodox, că este departe de mine gândul de a-mi schimba religia – şi asta deoarece toate sunt la fel! Eram la fel de aproape de Dumnezeul cel Adevărat astăzi, indiferent de religia în care m-aş fi născut. Dacă m-aş fi născut ateu, m-aş fi îndreptat singur spre Dumnezeu, deoarece în dorinţa mea sinceră de a înţelege lumea în care trăiesc şi el s-ar fi îndreptat spre mine, pentru a fi revelat mie exact atât cât eram şi eu de pregâtit să-I primesc descoperirea în sufletul meu.
          Vă propun să luaţi lucrurile mai simplu şi să vedeţi treburile mai clar. Indiferent de orânduirea socială sau de momentul istoric pe care l-au ales pentru a-şi trăi viaţa, oamenii au simţit nevoia de a iubi şi, în cele mai multe situaţii, această nevoie le-a călăuzit, de fapt, paşii pe drumul vieţii, precum s-a întâmplat şi în cazul celui care a spus „Şi voi puteţi, şi chiar mai bine decât mine!“: Iubirea i-a marcat destinul. Poate că într-o bună zi sacrificiul său se va dovedi util, deoarece în 2000 de ani parcă timpul a fost oprit în sufletele noastre. Zâmbiţi cu inima deschisă, poate că într-o bună zi zâmbetul se va obişnui cu voi şi-şi va face casă în sufletele voastre