Picătura de apă

Picătura de apă

Într-o zi, când mă aflam în grădină şi mă odihneam în şezlong, de undeva din neant poposi pe mâna mea o picătură de apă. Atingerea ei rece şi umedă mă trezi din somnolenţă. Am ridicat mâna la nivelul ochilor şi am privit-o în lumina soarelui. Era micuţă, translucidă şi arunca irizaţii de culori datorate razelor de soare ce o luminau şi pe care le reflecta spre încântarea ochilor mei.

       - Cine eşti tu? am întrebat-o.
       - Sunt doar o picătură de apă.
       - Doar o picătură de apă? am repetat răspunsul ei, cam nedumerită de sensul pe care ea a dorit să-l dea.
       - Da... Sunt o picătură de apă. Doar atât! O picătură. Şi rămase puţin pe gânduri. Apoi privindu-mă la rândul ei, mă întrebă:
       - Dar tu, cine eşti?
       - Eu sunt un om.
       - Şi ce este un om? mă întrebă ea cu sinceritate şi nevinovăţie. Era şi normal să nu ştie, deoarece căzuse din cer. Acolo era lumea ei şi ea acolo trăia. Acum, văzându-se departe de casa ei, într-o lume necunoscută, era normal să întrebe „Ce este un om?“. Dar eu cum aş putea să-i explic ce este, când poate nu a văzut niciodată un om în viaţa ei şi – pe deasupra – în cer nu pot fi oameni, fiindcă nu au pe ce să stea. Ar fi trebuit să aibă aripi ca să zboare, dar şi aşa ar fi obosit şi tot ar fi trebuit să se aşeze undeva se se odihnească, dar unde?...
       - Păi un om este ceva care are un cap, un trunchi, două mâini şi două picioare, gândeşte, se mişcă şi vorbeşte.
       - Aşa..., spuse picătura de apă cam nedumerită. Dar cum arată un cap?, mă întrebă din nou nerăbdătoare să înţeleagă mai bine.
       - Cum arată un cap? am repetat eu din nou întrebarea. Păi cum să arate?, am întrebat retoric, gândindu-mă în fel şi chip cum să găsesc o modalitate prin care să-i explic. Mi se părea firesc să descriu un cap de om pentru cineva care ştie despre ce vorbesc, dar unei picături de apă cum să-i spun?! Dar brusc mi-a venit o idee.
       - Stai puţin, că îţi desenez cum arată un om şi aşa ai să înţelegi mai bine şi mai repede.
       Am dat buzna în casă, având grijă să nu strivesc însă biata picătură de apă, în graba mea nebună. Am luat un bloc de desen şi o cutie de creioane colorate şi am revenit în grădină. Deşi nu prea ştiu să desenez, m-am străduit cât am putut de bine şi am desenat un omuleţ.
       Mica picătură de apă privi desenul şi la un moment dat exclamă, plină de bucurie :
       - Dar seamănă cu tine şi cu mine!
       - Cu mine şi cu TINE? am strigat eu năucă.
       - Da! Cu TINE şi cu MINE!
       - Nu pricep ce vrei să spui. Cum să semene cu TINE? Tu eşti rotundă! Nu ai picioare, nici mâini, nici cap.
       - Ba da. Seamănă cu TINE şi cu MINE. Am să-ţi explic îndată. Dar mai întâi vreau să te rog ceva.
       - Desigur. Spune!
       - Mai poţi desena nişte oameni? Adică poţi să umpli foaia de oameni, aşa cum l-ai desenat pe primul?
       - Desigur! Şi, conştiincioasă, am început să desenez omuleţi până când întreaga foaie se umplu.
       - Ce frumoşi sunt! exclamă veselă mica picătură de apă. Ei, acum te rog altceva!
       - Spune! Sunt curioasă, am răspuns eu.
       - Priveşte-i cu atenţie! Cum ţi se par?
       - Păi, toţi sunt oameni.
       - Da, sunt oameni, dar priveşte-i cu atenţie. Fiecare este diferit. Nu sunt identici. Fiecare are forma lui: unii sunt mai înalţi, alţii sunt roşii, alţii sunt slabi, alţii au părul mai lung...
       - Da, şi ce-i cu asta? Tot oameni sunt, am răspuns eu nedumerită.
       - Da, sunt oameni, dar nu eşti tu. Sunt semeni de-ai tăi cărora tu le spui oameni pentru că aşa ai fost învăţată. Pentru mine sunt picături de apă. Acum înţelegi?
       - Nu, am răspuns sec.
       - Bine, atunci fii atentă. Dacă în loc să cad eu din cer pe mâna ta, ai fi căzut tu în cer pe sfera mea, şi eu te-aş fi întrebat:
       - Cine eşti?
       - Sunt un om, ai fi răspuns.
       - Dar tu cine eşti?, m-ai fi întrebat.
       - Sunt o picătură de apă!, ţi-aş fi răspuns.
       - Şi ce este o picătură de apă?, m-ai fi întrebat.
       - Păi, o picătură de apă este ceva sferic, transparent sau translucid, rece sau caldă, umedă, care reflectă lumina în mii de culori.
       - Dar cum arată o sferă?, m-ai fi întrebat nedumerită de explicaţia mea. Atunci eu ţi-aş desenat multe sfere. Toate ar fi fost sfere, dar ele s-ar fi prezentat diferit. Fiecare va fi unică în felul ei. Surorile mele. Aşa cum sunteţi voi, oamenii. Doar că noi ne numim picături de apă, iar voi oameni. Deci suntem la fel. Dacă nu ai fi fost învăţată că cei care au un cap, un trunchi, două mâini şi două picioare se numesc oameni, puteai foarte bine să-i numeşti sfere. Căci în final nu cum ne numim contează, ci de unde venim. Noi venim din cer şi suntem create de îngeri şi voi sunteţi din cer şi aţi fost creaţi de TATĂL. Noi suntem din apa lacrimilor de îngeri, iar voi din Focul Cel Viu.
       O priveam năucă de-a dreptul. Aproape microscopică şi mi-a ţinut o adevărată lecţie. Apoi brusc s-a evaporat, fără să lase vreo urmă că ar fi existat chiar şi pentru puţin timp pe mâna mea. Am mai zăbovit ceva timp în grădină, gândindu-mă la ce îmi spusese mica mea picătură de apă.

Într-un târziu, am strâns blocul de desen şi creioanele colorate şi, privind îndelung omuleţii desenaţi, m-am întrebat fără să vreau: „Ce este un om ?“...

Sonia CĂPITANU