Un om visează că e OM

Într-o noapte un om visează că e OM. Visează bineînţeles multe alte lucruri, dar dintre toate, faptul că e OM este cel mai important.

         Apoi se aude ca din depărtare sunetul strident al ceasului deşteptător. Omul nostru sare dinpat, se duce la baie. Se spală, se îmbracă, îşi ia maşina şi porneşte către serviciu, bineînţeles străbătând aproape tot oraşul. Ajunge la muncă, urcă la etajul nouă, fiindcă acolo avea biroul, deschide calculatorul şi se apucă de lucru. Este foarte important ce face, pentru că este foarte conştiincios. Are un mare respect pentru munca lui fiindcă, lucru rar întâlnit în zilele noastre, îi place foarte mult ce face.
       La ora 18 se ridică de la birou, după ce pune şi ultimele hârtii în ordine, priveşte încăperea mulţumit că a încheiat ziua cu bine, de faptul că este ordine şi că deciziile luate în acea zi au fost cât se poate de corecte.
       Ajunge acasă. Se spală, se îmbracă în haine comode, dă drumul la televizor, îşi pregăteşte o cină sumară şi un ceai şi se aşează la masă. Dar nu aude nici televizorul, nu-l îmbie nici mâncarea, nici măcar ceaiul aburind şi care umple încăperea cu miros de iasomie nu-i atrage atenţia. A rămas pe gânduri. Ceva îl frământă. Fără să ştie, ceva s-a schimbat. Dar ce? Un dor, dar nu chiar dor, un sentiment pe care nu-l poate defini, mai mult o senzaţie... de fapt nu ştie ce.
       Apoi închide televizorul. Spală farfuria şi cana de ceai. Când o fi mâncat? Nici nu îşi aduce aminte. Se aşează în pat şi adoarme repede, fiind obosit.
       «- Haide, vino!
         - Unde?
         - Ai încredere, vino!
       Şi deodată se află în grădina casei unde mama sa, stând în balansoar, îi croşetează un pulover, iar tata face grătarul... Doamne, ce minunat! Ce bine şi linişte este! Ce frumoasă este mama, aproape că uitasem cum arată! Şi tata cât de înalt şi drept este...
       O voce se aude: „Sunt OM...!“
       Cine este? Cine vorbeşte?
       În jur nu-i nimeni şi deodată un abur îl împresoară. Un sunet depărtat se aude... ca un clinchet. Acum parcă este mai tare, de fapt este o sonerie sau...»
       Brusc, deschide ochii. Ceasul deşteptător sună puternic. Şi iar la baie. Se spală, se îmbracă, îşi ia maşina, urcă la etajul nouă, în birou, se apucă de lucru, apoi ora 18. Coboară din birou, îşi ia maşina şi din nou acasă. Se schimbă, îşi pune să mănânce, fără să deschidă televizorul. Aceeaşi vagă senzaţie, plină de mister, nedefinită, dar mult mai puternică, îl sâcâie. Se băgă în pat şi adoarme. Destul de agitat, fiindcă mintea sa nu putea prelucra ce anume îl deranja.
       Sună ceasul şi iar acelaşi ritual. O zi, două, trei...
       Acum omul nostru este din ce în ce mai abătut şi mai frământat. Hotărăşte să meargă pe jos, eventual cu transportul în comun, ca să fie destul de obosit încât să poată dormi. Aşa încât trece prin parc înainte de a ajunge acasă. Pe o bancă, doi oameni stau de vorbă. „Ai văzut, mare păcat! Era un om tare de treabă. Poată ar trebui...“
       Deodată, BUM! Da, asta era! Aproape fugind ajunge acasă, îşi aruncă servieta într-un colţ, se dezbracă grăbit, îşi pune treningul şi caută înfrigurat în bibliotecă. A găsit! O carte despre călătorii astrale. Acum ştie că a visat. A visat că este OM.
       Mâine este sâmbătă. Nu merge la serviciu. Aşa încât se băgă în pat, hotărât să fie atent şi să rămână TREAZ în VIS. Şi aşa a făcut...
       „- Bine ai venit! Te aşteptam.
        - Da, mi-a fost tare greu să înţeleg.
        - Acum, că eşti aici, doreşti să ştii ceva?
        - Da. De ce toţi oamenii, părinţii mei sunt aici, fiindcă ei au plecat demult, adică... sunt morţi.
        - Sunt morţi pentru tine, pentru ei continuă să fie vii.
        - Atunci de ce pot să-i văd?
        - Fiindcă tu doreşti să-i vezi. Fiindcă nu poţi să-ţi iei rămas bun de la ei.
        - Şi toate locurile prin care am fost în ulltima vreme, sunt locuri şi din viaţa mea actuală!
        - Da. Acestea sunt bagajele tale pe care te încăpăţânezi să le porţi cu tine.
       - Unde suntem?
       - Vrei să ştii?
        - Da.
        - Atunci, mai întâi trebuie să devii OM.
        - Dar sunt om.
        - Nu eşti. Este doar un ADORMIT.
        - Ba nu! Sigur sunt om!
        - Dacă eşti OM, mă poţi vedea?
        - A... nu.
        - Vezi. Deci eşti un ADORMIT.
       - Şi ce trebuie să fac?
        - Să devii OM...!“
       Deschide ochii. Simte patul sub el. Îşi roteşte privirea în jurul său şi recunoaşte camera sa.
       O nouă săptămână. Acelaşi ritual şi totuşi diferit.
       Se trezeşte, se duce la baie să se spele. Îşi zăreşte chipul în oglindă. „Trebuie să devin OM. Sunt OM!“, îşi spuse în sinea sa.
       Se îmbracă şi înainte să iasă, îşi zăreşte reflecţia în geamul uşii. „Sunt OM!“, îşi repetă. Coboară scările. Vecina sa, o bătrânică micuţă şi simpatică, îl salută. O VEDE! „Bună dimineaţa!“, îi răspunde. Îşi dă seama pentru prima dată că o VEDE, deşi se întâlnesc în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră, în acelaşi loc.
       Ajunge la birou.
       „- Bună dimineaţa! îl salută portarul, un bărbat între două vârste, uşor rotofei, dar cu un aer jovial. Va fi o zi frumoasă astăzi!
        - Da aşa este, nea Grigore.
        - Să aveţi o zi bună!
        - Şi dumneata la fel!“
       „Oare de când lucrează nea Grigore, fiindcă pare de când lumea şi pământul în acest loc?“
       Ajuns în birou, este aproape distrat. Priveşte pe fereastră la soarele de pe cer, la lumea de pe stradă, care parcă seamănă cu un roi de furnici... „Sunt OM?!...“
       Ziua trece, la fel ca toate celelalte, însă omul nostru este altul.
       „- Bine ai venit!
        - Bine te-am găsit!
        - Ei, ce poţi să-mi spui?
        - Da, ai avut dreptate! Este total surprinzător! Ai putea să mă înveţi mai multe despre cum e să fii OM?
        - Da. Deja ai început.
        - Da? Când, cum?
        - Însuşi faptul că ai început să-ţi pui întrebări dovedeşte că te afli pe calea cea bună. Ştii unde te afli?
        - Da!
        - Unde?
        - ACASĂ! Ce am de făcut mai departe?
        - Să TRĂIEŞTI ca un OM şi să dormi ca unul TREAZ!“